Arhive lunare: Octombrie 2017

Un tablou mincinos şi o imagine adevărată

Sursă: Un tablou mincinos şi o imagine adevărată

Anunțuri
Categorii: Articole | Lasă un comentariu

Un tablou mincinos şi o imagine adevărată

„Câte sunt adevărate… la acestea să vă fie gândul!” (Filipeni 3,4)

       Văzusem zilele trecute un documentar făcut de Trinitas TV despre așa-zisa reîntregire a Bisericii Ortodoxe Române din 1948 unde, pe lângă clerici ortodocși au apărut și câțiva laici, doi dintre ei chiar istorici și oameni de vază ai societății românești. Până nu demult, acest subiect era unul tabu în mass-media și nu se vorbea în termeni categorici despre dureroasa filă din istoria recentă a României, când unii ierarhi ortodocși s-au implicat în mod direct și au făcut pact cu comunismul ateu, pentru eliminarea totală a Bisericii Române Unite din viața României. M-a întristat faptul că se elogia pe față actul ”unificării” bisericești, un act diabolic care în realitate a însemnat, pe de o parte, intrarea Bisericii Unite în catacombe, iar pe de alta, suferința și regresul întregii societăți românești. Atunci am văzut și tabloul ”reîntregirii” bisericești ce ”tronează” în sala de ședințe a Patriarhiei din București, aducându-mi aminte că cineva, în urmă cu mai bine de 10 ani, s-a referit la el ca și când ar fi citat dintr-un document de arhivă, demn de luat în seamă ca referință fundamentală de istorie bisericească.

reintregirea BOR detaliu_1

Tabloul aşa-zisei reîntregiri a Bisericii Ortodoxe Române din sala de şedinţe a Patriarhiei de la Bucureşti. Sursa: http://basilica.ro/wp-content/uploads/2016/12/Hot%C4%83r%C3%A2ri-ale-Sf%C3%A2ntului-Sinod-privind-via%C5%A3a-Bisericii.jpg (28 octombrie 2017)

            Să facem aşadar loc amintirilor. Eram la un simpozion internațional. Tema simpozionului era legată de vindecarea rănilor trecutului și în acel context, fiecare confesiune trebuia să își prezinte propria istorie. Având deja o oarecare experiență și cultură istorică, am urmărit cu un viu interes comunicările participanților, și chiar am învățat foarte multe de la toți cei prezenți. Însă, mi-au captat atenția comunicările fraților ortodocși. Mai întâi, a celui care vorbea despre istoria Mitropoliei Moldovei și apoi a celui de la București care a amintit de ”reîntregirea” Bisericii Ortodoxe Române din 1948. Primul nu a pomenit absolut nimic de prima unire a românilor, întâmplată chiar la Conciliul de la Ferarra-Florența (1439) când mitropolitul Damian al Moldovei a făcut parte din delegația Împăratului de la Constantinopol și a semnat unirea cu Biserica Catolică. La finalul comunicării domniei sale, l-am întrebat politicos: ”Părinte profesor. Cum se face că nu ați menționat unul dintre cele mai importante momente ale împăcării bisericești dintre Apus și Răsărit, moment la care a fost de față și Mitropolitul Moldovei? Mă refer la prima Unire a românilor cu Biserica Romei, întâmplată la Conciliul de la Ferarra-Florența în 1439? Ați uitat sau ați omis?” Răspunsul domniei sale a fost următorul: ”Nu a fost un moment important pentru noi pentru că oricum când s-a întors acasă, Mitropolitul Damian și-a retras semnătura”. Mirat de cele spuse, am continuat: ”Totuși, din cunoștințele mele, Mitropolitul Damian a participat la Sinod, a rămas unit până la moarte și în comuniune deplină cu Scaunul Sf. Petru”. Cât privește cel de-al doilea relator care a vorbit despre momentul ”reîntregirii” Bisericii Ortodoxe Române din 1948, l-am întrebat: ”Părinte profesor. Știm că această reîntregire a Bisericii ortodoxe române s-a produs cu forța, sub presiunea autorităților comuniste și la ordinul Moscovei. Cum puteți vorbi de reîntregire și elogia un act injust și imoral, devreme ce acesta s-a produs prin violență? Și cum puteți manipula discursul istoric, devreme ce se știe că episcopii greco-catolici, majoritatea preoților și a credincioșilor nu au trecut la ortodoxie?” Mi-a răspuns destul de sarcastic: ”Este un fapt care s-a întâmplat așa cum am spus și vă invit să veniți la Patriarhie să vedeți tabloul Reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române ”. Din lipsă de timp, nu am mai continuat dezbaterile, însă răspunsurile lor m-au făcut să mă întreb despre calitatea și echitatea lucrărilor prezentate. Și într-o pauză de cafea, un amic bun, tot ortodox, m-a luat la o parte și mi-a zis: ”În plen, suntem obligați să vorbit despre istoria oficială a bisericii noastre, dar în privat, să știi că sunt de acord cu tot ce ai semnalat tu”. ”Te înțeleg”, i-am răspuns, ”dar până când Biserica Ortodoxă Română nu îți va face în public Mea Culpa în privința momentului 1948 și pentru toată perioada comunistă, se va trăi în aceiași mizerie morală și spirituală caracteristică unor creștini mediocri”.

            Cât despre emisiunea de la Trinitas TV, vă sfătuiesc s-o urmăriți cu mare atenție, dar fără să vă lăsați antrenați pătimaș în gogoșii vânduți acolo. Dincolo de imaginile frumoase și discursurile celor intervievați – chiar dacă avem istorici și academicieni – emisiunea manipulează adevărul istoric, adică se minte cu nonșalanță. Astăzi, această emisiune de propagandă nu face altceva decât să arate că ortodoxia românească este din nou cu fața spre Răsărit, spre Rusia, și că Biserica Unită nu este biserica soră, ci o greșeală a istoriei.

        Un lucru rămâne clar. Momentul suprimării Bisericii Greco-Catolice din 1948 rămâne o pată neagră în istoria României. Cea care a contribuit la formarea a zeci de generații de buni români și buni creștini a fost persecutată și decapitată de regimul comunist, cu concursul fraților ortodocși, dar nu a adevăraților ortodocși care au fugit peste hotare sau au înfundat temnițele comuniste, ci a celor mai slabi în credință, care au renunțat să-L slujească pe Hristos, Domnul unității, al păcii și al dragostei frățești.

        Drept dovadă, iată mărturia unui ortodox român, Onisifor Ghibu (1882-1972), care de-a lungul vieții sale a avut o atitudine combativă faţă de greco-catolici.  Într-o scrisoare adresată lui Petru Groza în anul 1949, acesta s-a exprimat în mod public împotriva înregimentării Bisericii Ortodoxe Române în slujba intereselor atee ale Moscovei și a condamnat metoda unificării forțate a greco-catolicilor cu ortodoxia:

Onisifor_Ghibu_portret

Prof. Onisifor Ghibu. Sursa foto: Biblioteca Universităţii Lucian Blaga Sibiu.

”Panslavismul – topitoarea românilor

      Panslavismul  se desenează pe orizontul universal ca tendința tot mai evidentă a Rusiei de a uni sub o singură conducere toate popoarele de rasă slavă. Această unire nu reclamă neaparat o contopire teritorial politică; ea poate fi redusă și la una de simplă influență unitară politică, culturală, economică și spirituală. Partidul de la Moscova, cu tot caracterul internaționalist al lui, poate servi ca instrument minunat și în direcția panslavistă.

     Situația noastră geografică ne prezintă ca o piedică în calea visului de veacuri al panslavismului. Insulă latină cu orientări spre Apus, noi ne înfățișăm ca un factor indezirabil, ce trebuie înlăturat din drumul ideii pe care Rusia de totdeauna se simte datoare s-o urmărească până la deplina ei realizare.[1] […]”

”Deplasarea punctului de gravitație religioasă a României spre Moscova

       Dar nu numai pe teren politic și economic, guvernarea ta (este vorba de Petru Groza n.n.) a adus deplasări prăpăstioase, ci și pe teren religios. De o vreme încoace a fost atrasă într-un mod necorespunzător intereselor noastre și Biserica românească în sfera de influență a Moscovei.

       Este adevărat că Biserica românească a avut pe vremuri legături cu Patriarhia de la Moscova, dar acele legături n-au fost niciodată de dependență. Mai mult chiar, se poate afirma că vechile legături bisericești cu Rusia s-au îndreptat spre persoana țarilor, socotiți drept capi ai bisericii pravoslavnice de pretutindeni. Dar, deodată cu căderea țarilor, a fost lovită, aproape mortal, și pravoslavia rusească. Sub regimul URSS religia creștină a fost – se poate zice – desființată oficial și declarată ca mijloc de menținere în întuneric a poporului. După primul război mondial a slăbit în proporția în care ateismul a fost decretat acolo, oarecum, ca religie de stat. Poporul rus de astăzi, în marea lui majoritate, nu mai e nici ortodox, nici creștin, ci ateu. Acest fapt a determinat Biserica ortodoxă română să întreprindă între anii 1941-1944 un fel de cruciadă pentru re-încreștinarea populației din teritoriile rusești, ocupate în acea vreme de armata română.

       Cu toate acestea, după 1944, Patriarhia de la Moscova se ridică pe orizont – veritabil ”Deux ex machina” – ca un puternic far al ortodoxiei rusești, cu tendințe manifeste de centru panortodox, acoperind cu umbra sa vechile patriarhii istorice de la Ierusalim, Constantinopol, Antiohia și Alexandria […].

       Sub guvernarea ta, Biserica românească, anihilată sistematic prin tot felul de măsuri ale statului, a fost înfeudată și ea în Patriarhia de la Moscova, dacă nu organizatoric, dar spiritual.

     Or, Patriarhia de la Moscova nu este altceva decât o expresie și un tentacul al imperialismului sovietic și al ideii panslaviste. Aceasta s-a putut vedea mai presus de orice îndoială, cu prilejul Conferinței panortodoxe din 1948, de la Moscova, la care au trebuit să participe și delegații Bisericii române. Acea conferință a declarat război catolicismului și anglicanismului, pe motive de ordin politic.

       În loc de o politică creștină universală de pace, pe care statele politice nu sunt în stare să o realizeze cu nici un fel de mijloc și pe care ar fi datoare să caute a o înfăptui Biserica lui Christos, în totalitatea și universalitatea ei, mai presus de granițele politice și nuanțele confesionale, iată-ne în plin război religios, declanșat în interesul imperialismului sovietic, la care ne-am înhămat și noi.[2]

”Deraierea Bisericii românești de pe linia ei creștină și națională

    Sub presiunea ta și grație slăbiciunii conducătorilor ei, Biserica românească s-a înhămat la politica Bisericii rusești, deviind astfel și de la misiunea ei creștină, și de la tradiția ei de luptătoare pentru bunurile superioare ale neamului: libertatea de conștiință, libertatea națională, dreptatea, cultul eroilor religioși și naționali, respectul adevărului, pacea și dragostea dintre frați. […]

        Un al doilea fapt caracteristic pentru regimul actual este felul în care a refăcut unitatea religioasă a românilor, sfâșiată[3] de habsburgi în anul 1700. Această problemă, pe cât de importantă, pe atât de delicată, a fost rezolvată după o metodă pe care nici cei mai înverșunați dușmani ai neamului nostru nu s-ar fi încumetat să o aplice. În loc ca acest mare act să fi contribuit la consolidarea românismului și la întărirea creștinismului, el a adus cu sine o tulburare și o anarhie cari au slăbit și mai mult bietul nostru organism național, atât de crunt lovit de o vreme încoace. Biserica ortodoxă n-a dat nici în acest caz dovada necesară de o conștiință înaltă a misiunii sale; ea a acceptat, pur și simplu, inițiativele și metodele oficialității de stat, cari nici în acest punct n-au fost mai norocoase în alte sectoare.[4]

*

       Mă uit acum la acest tablou și nu văd altceva decât imaginea lui Cain care îl lovește pe fratele său Abel. Mai direct spus, imaginea persecuției și a hoției!

reintregirea BOR detaliu_1

Tabloul aşa-zisei reîntregiri a Bisericii Ortodoxe Române din sala de şedinţe a Patriarhiei de la Bucureşti. Sursa: http://basilica.ro/wp-content/uploads/2016/12/Hot%C4%83r%C3%A2ri-ale-Sf%C3%A2ntului-Sinod-privind-via%C5%A3a-Bisericii.jpg (28 octombrie 2017)

 

     Adevărata imagine a suprimării Bisericii Române Unite am găsit-o anul trecut în S.U.A, cercetând biblioteca Episcopiei noastre de Canton (Ohio). Ea a apărut în acest fel pe coperta periodicului bisericii noastre din S.U.A în anul 1949. Imaginea îl arată în prim plan pe Mântuitorul crucificat pe o seceră şi un ciocan înfipt în inima României, având alături doi clerici (un ierarh de rit bizantin îmbrăcat în veşminte liturgice care ţine într-o mână toiagul, în alta secera cu ciocanul, urmat de un cleric îmbrăcat într-o reverendă). În spatele clericului stă o sabie orientată spre el cu vârful,  semn că puterea lumească i-a obligat să-L răstignească pe Mântuitorul. Umbra „crucii” secerii-ciocan cade peste Catedrala metropolitană din Blaj, semn că Biserica Greco-Catolică este prigonită. Întreaga imagine este încadrată de un lanţ, simbol al închisorii în care a fost vârătă Biserica Unită şi întreaga Românie.

imagine calendar bru sua 1949

Imaginea simbol a suprimării Bisericii Române Unite din România de pe coperta Calendarului Bisericii Române Unite din S.U.A. pe anul 1949. Sursa foto: Silviu Sana

 

    Nu suntem mai buni dacă suntem ortodocși sau catolici, ci suntem mai buni, dacă simțim și acționăm creștinește, în adevărata dragoste a lui Hristos. Dumnezeu să ne ajute să putem spune întotdeauna adevărul, și în Hristos Isus, Domnul nostru, să ne cerem iertare pentru a trăi în pace și înțelegere ca frații!

 

[1] Pasajul este preluat dintr-o lungă scrisoare adresată de autor lui Petru Groza, intitulată sugestiv ”Petre Groza, Prim-ministru al României muribunde! Poporul Român te cheamă în judecată prin fiul său Onisifor Ghibu”(Detaliat la Onisifor Ghibu, Chemarea la judecata istoriei, București,  Editura Albatros, 1992, p. 39-122).

[2] Ibidem, p. 89-90.

[3] Cu acest termen, autorul rămâne ferm în apărarea ortodocșilor, viziunea sa istoriografică fiind partinică, considerând în mod greșit – ca de altfel mulți alți istorici chiar contemporani – că Unirea religioasă de la 1700 a fost impusă de Împărat și nu proclamată solemn prin voință liberă de către Sinodul de la 1697, 1698 și 1700 la Alba Iulia.

[4] Ibidem, p. 112-113.

Categorii: Articole | Etichete: , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Steagul de patrulă

Sursă: Steagul de patrulă

Categorii: Articole | Lasă un comentariu

Steagul de patrulă

Pe-al nostru steag e scris unire,
Unire-n cuget și simțiri
Și sub măreața lui umbrire
Vom înfrunta orice loviri.

(Andrei Bârseanu)

 

Salutare frați cercetași și surori cercetașe

    Iată-ne la începutul unui nou an cercetășesc! Entuziasm, revedere cu prietenii și camarazii din patrulă, povești despre tabere și ieșirile care s-au scurs! Amintiri trăite de care acum suntem mândri!

      Dar ce facem acum, la început de an cercetășesc? Care sunt coordonatele după care ne vom ghida ca în vara viitoare să putem face o tabără de vară super-faină?

       Voi vorbi astăzi despre un simbol care mi-a atras atenția la careul de deschidere de la începutul anului cercetășesc.  Este vorba de steagul de patrulă! Da, steagul de patrulă care ne unește pe toți membri în a fi ”toți pentru unul, unul pentru toți”.

IMG_1613Un pic de istorie, ca să știm despre ce este vorba… Cine, ce, despre ce este vorba…

      Întotdeauna, în viața unei comunități umane, steagul a reprezentat un element cheie care definea valorile după care se ghidau acei oameni. În antichitate, legiunile romane avea ca și steag ”Acvila”, iar dacii aveau ”capul de lup”. Cavalerii templieri sau ioaniți aveau crucea, iar mai nou, odată cu perioada modernă, statele naționale au ales pe drapelele lor diferite culori reprezentative.

       Ce reprezintă și ce mesaj ne transmite un steag de patrulă

      421256_568940649811869_1526910423_nPatrula de cercetași / cercetașe are un steag confecționat dintr-o bucată de material pe care este desenat sau cusut un animal, calitățile acestuia fiind cele după care trebuie să se ghideze patrula în timpul activităților cercetășești.  Este important să înțelegem că acest steag nu este o cârpă, pe care o purtăm în vârf de băț, ci un simbol aparte. El reprezintă patrula și prin aceasta înțeleg că i se acordă o atenție deosebită. Faptul că steagul este pus pe un băț, în partea de sus, indică că trebuie să fie vizibil. Faptul că are culorile animalului respectiv, indică că toți cercetașii din patrulă, cred și își cultivă calitățile respective.

   La ce folosește sau cum trebuie să-l ”utilizăm”

    Atunci când te uiți la steag, acesta îți vorbește în mod clar de unitate, demnitate, curaj, entuziasm.

      Aduceți-vă aminte, că legiunile romane sau vechii daci când porneau la luptă, ridicau steagul (acvila sau capul de lup) și asta însemna deja un avânt și o mobilizare pentru a fi gata de luptă. Apoi, nu uitați nici de faptul că astăzi, în toate unitățile militare, steagul unității este păzit 24 din 24 de ore, cu arma în mână. Să fie oare un exces de zel sau o simplă obișnuință? Nu, nu cred aceste bazaconii.

       În inima ta de cercetaș/cercetașă, steagul de patrulă este un reper fundamental. De aceea, el are un loc binemeritat în sediul de cercetași, în colțul de patrulă și chiar în interiorul patrulei. Tot el este acela care poartă ”trofeele” atâtor tabere prin care a trecut. Și mai apoi, tot el este ”bătrânul” patrulei care a trecut de la o generație la alta și uite așa a ajuns și la noi cei de astăzi.IMG_1699

         Faptul cum ții acest steag indică și cum te comporți cu tine însuți și cu membri din patrula ta! Fii mândru de el și ai grija de el (coase-l dacă e rupt, spală-l, schimbă sau repară părțile uzate). Ține-l bine în mână și poartă-l cu cinste la toate întâlnirile, ieșirile și taberele la care participi cu patrula ta! Ține minte că în jurul acestui ”bătrân” vă veți spune ”of-urile” în Consiliul de Patrulă sau pur și simplu la Întâlnirile de Patrulă! Reuniți în jurul lui, vă veți regăsi prietenia și fraternitatea cercetășească! Și atunci când veți trece la drumeți, peste ani, vă veți aminti cu drag cât de mult a contat că a fost alături de voi, și sub culorile lui ați câștigat competițiile și jocurile din tabere!

                                                                                                                 frate alb, Sisco R.S.

Categorii: Articole | Etichete: , , , , , , , , , | 1 comentariu

Sfântul Francisc printre noi

Sursă: Sfântul Francisc printre noi

Categorii: Articole | Lasă un comentariu

Sfântul Francisc printre noi

”E greu să afli un creștin, fie catolic, fie protestant, fie ortodox, care să nu identifice conceptul de sfințenie umană cu figura lui Francisc de Assisi, și care să nu-și fi dorit să-l imite într-un fel sau altul”. (Carlo Caretto)

   Prima dată când i-am cunoscut pe sfinți a fost când am intrat în biserică. De mână cu tata, încercam să deslușesc figurile lor, și plimbându-mă cu privirea asupra lor, m-am oprit în fața unei figuri mai puțin frumoase dar care iradia o forță extraordinară de bunătate și pace! Mai târziu, când am crescut, aveam să-l cunosc mai bine pe Sfântul care avea să mă inspire să fiu un bun creștin. Era Sf. Francisc din Assisi, supranumit și ”Sărăcuțul”.Francisc-img_1102

    Citindu-i viața m-a impresionat cât de frumos vorbea despre Creație, numind focul cu apelativul ”frate foc” sau chiar moartea cu ”sora moarte”. Nu găseam nimic înfiorător la toate acestea, ci un sens nou pe care l-a dat vieții sale. Și acest sens nou a generat, sub inspirația Spiritului Sfânt, o schimbare radicală în toată Biserica. L-am îndrăgit și l-am luat de patron spiritual, ajungând în anii studenției să mă rog la mormântul lui din basilica din Assisi.

”Preaînalte, Atotputernice şi Bunule Dumnezeu, laudă Ţie, mărire,
cinste şi binecuvântare, numai Ţie ţi se cuvin, o Preaînalte,
căci nici un om nu-i vrednic să-Ţi rostească numele.

Lăudat fii, Doamne, cu toate creaţiile Tale şi mai ales cu domnul frate Soare,
prin care Tu ne dai ziua, lumina.
El este frumos, strălucind cu mare mărire şi tot el Te întruchipează pe tine, Preaînalte.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru sora Lună şi pentru Stele,
Tu le-ai pus pe cer limpezi, preţioase, frumoase.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru fratele Vânt,
pentru aer şi pentru nori, pentru azurul liniştit
şi pentru toate stările vremii, prin ele Tu ţii în viaţă toate creaturile.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru sora Apă
care-i foarte trebuincioasă şi foarte înţeleaptă, preţioasă şi castă.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru fratele Foc,
cu care tu luminezi noaptea, el este frumos şi jucăuş;
de neîmblânzit şi puternic.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru sora mama noastră Pământul,
care ne ţine şi ne hrăneşte,
care rodeşte poame felurite cu flori smălţuite şi cu ierburi.

Lăudat să fii Tu, Doamne al meu, pentru cei care iartă din dragoste pentru Tine,
care îndură boli şi încercări, fericiţi atunci când pacea o salvează,
căci prin Tine, Preaînalte, vor fi ei încununaţi.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru sora noastră, Moartea trupească,
de care nici un om viu nu poate scăpa; nefericire celor care mor în păcat de moarte,
fericire pentru cei pe care îi va surprinde împlinindu-Ţi voia,
căci cea de-a doua moarte nu-i va putea vătăma.

Lăudaţi şi binecuvântaţi pe Domnul meu,
mulţumiţi-I si slujiţi-L cu cea mai mare smerenie.”

    Înainte de a fi misionar printre alții, Francisc a ales să fie misionarul propriei sale vieți. A avut curaj să renunțe la propriul confort, lepădând hainele și bogățiile moștenite de la părinți și s-a aruncat în brațele Sorei Sărăcii, circulând desculț, fiind îmbrăcat doar cu un sac. A făcut-o din dragoste pentru Dumnezeu și aproapele. Atunci când a pășit în biserică, a avut curaj să renunțe să stea în banca celor mai de vază, alegând să stea în spate, alături de cei oropsiți și săraci. Astfel, a făcut legământ cu Sora Ascultare, o ascultare față de ierarhia Bisericii dar mai ales față de săracii lumii, în care el a văzut personificată întreaga umanitate. A făcut-o din dragoste pentru Dumnezeu și aproapele. A avut curaj să renunțe la plăcerile și bucurii lumești și s-a logodit cu Sora Curăție, din dragoste și devotament față de viața călugărească. A făcut-o din dragoste pentru Dumnezeu și aproapele. Era pașii misiunii pe care el îi făcea cu sine însuși, tocmai pentru a fi plăcut lui Dumnezeu și a face voia Lui. Și Dumnezeu l-a învrednicit să primească stigmatele Sale, rănile prin care s-a identificat cu Mântuitorul.85

”Preaînainte și Mărețe Dumnezeule

Luminează întunericul inimii mele,

Dă-mi credință dreaptă, dragoste perfectă și speranță sigură,

Dă-mi Doamne, umilință profundă

Ca să pot înțelege și să împlinesc Sfânta Ta Voință”.

 

    Pe cărările lumii de astăzi, Francisc pășește alături de noi și ne îndeamnă să trăim aventura sfințeniei, o aventură pe care el a trăit-o la superlativ așa cum ne dovedește și rugăciunea pe care ne-a încredințat-o:

”Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni:

Unde este ură eu să aduc iubire,

Unde este vină eu să aduc iertare,

Unde este dezbinare, eu să aduc unire,

Unde-i rătăcire, eu să aduc adevărul,

Unde-i îndoială, eu să aduc credință,

Unde-i disperare, eu să aduc speranță,

Unde-i întuneric, eu să aduc lumină,

Unde-i suferință, eu să aduc bucurie.

Doamne, ajută-mă ca mai curând eu să mângâi pe alții decât să fiu mângâiat,

Ca eu să-i înțeleg pe alții decât eu să fiu înțeles,

Ca eu să iubesc pe alții decât eu să fiu iubit.

Caci când mă uit pe mine însumi atunci mă găsesc,

Când iert atunci găsesc iertare,

Când mor pentru Tine, atunci înviu la viața de veci.

Amin.”

Categorii: Articole | Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.