Articole

La plecarea Regelui Mihai…

via La plecarea Regelui Mihai…

Anunțuri
Categorii: Articole | Lasă un comentariu

La plecarea Regelui Mihai…

    ”Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.”

(Regele Mihai I)

regele-mihai-locotenent-wiki

Regel Mihai în uniformă de locotenent. Sursa: https://www.news.ro/cultura-media/regele-mihai-i-implineste-astazi-95-de-ani-1922403025002016100715607201

        În 5 decembrie 2017, s-a întors la Casa Tatălui Ceresc, Majestatea Sa, Regele Mihai al României. A avut 96 de ani, perioadă de timp în care acest vlăstar de viță nobilă a înmiresmat prin prezența sa viața noastră, a românilor.

         L-am ”cunoscut” încă din fragedă copilărie, când tata ne-a vorbit de el, aducându-i în acest fel omagiul: ”El este Regele nostru, Mihai I din familia de Hohenzollern-Sigmaringen ”. Eram atât de fascinat de numele acestei familii cât și de prestanța Casei Regale, încât mi-am imaginat un tărâm de poveste în care el, Regele, nu stă închis într-un castel pe un vârf de munte, ci este alături de oștenii săi, călare pe un armăsar alb, luptând în fruntea armatei pentru libertatea țării sale.

batalie rege cal alb

Bătălie din Evul Mediu. Sursa imaginii: Les Chroniqueurs L’Histoire de France, Paris, MDCCCLXXXIV, Bib. Jud. Bihor

        Și iată că acest univers al copilăriei, pe care mi-l imaginam atât de frumos, am reușit să-l descopăr pe Rege, pas cu pas, prin lectură. Așa am început să refac puzzle-ul vieții Regelui Mihai.

       Imediat după ”revoluție” au început să apară cărți despre personalitatea Regelui și despre Casa Regală, și prin aceste cărți, cumpărate de tata, dar și prin articolele din presă, am început să citesc și să aflu ce a însemnat Monarhia pentru România. Da, tata m-a introdus în acest minunat univers al istoriei și aici l-am descoperit pe Regele Mihai. Mi-l făcusem prieten pe Rege, și am descoperit că în ”spatele” său, e cu mult mai mult decât o uniformă, niște însemne și o coroană.

        Chiar înainte de ”revoluție” am găsit printre actele lui tata, un atlas mai vechi, tipărit în perioada interbelică care, pe una din pagini, avea stemele regale ale României. Peste pagina respectivă era lipită o hârtie albă. Când l-am întrebat de ce nu pot dezlipi hârtia,  mi-a spus încet: ”Asta las-o așa pentru moment și să nu spui la nimeni de atlasul acesta”. N-am înțeles atunci de ce era lipită hârtie respectivă peste stemele regale, însă, ulterior, mi-am dat seama și am păstrat secretul. Deja, în anii 90 tata dezlipise hârtia albă de pe pagina respectivă și pusese atlasul la loc vizibil, chemându-ne din când în când, să învățăm câte ceva despre cum arăta România mare și cât de prosperă a fost sub Monarhie.

stemele regale Romaniei_mic

Stemele Țării în perioada interbelică: Sursa: [Atlas geografic], [s.l.], [s.n.], [s.a.], colecția personală fam. Sana Octavian-Ioan

    Așa am descoperit că familia de Hohenzolern-Sigmaringen este o veche familie nobiliară germană, catolică, care a avut un rol important în viața politică și socială a Europei occidentale, unde țările cu tradiție monarhică, au avut o ascensiune social-politică și economică aparte față de celelalte. Educația aleasă, cultura și spiritul de ordine prusac i-a caracterizat dintotdeauna pe principii germani. Și nu întâmplător, în anul 1866, aducerea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol I a însemnat intrarea țării în rândul familiei acestor state europene. Tot progresul înregistrat pe toate palierele societății ni se trage de acolo.

vitrliu-rege-cal-alb1.jpg

Detaliu dintr-un vitraliu din Catedrala St. Denis, Franța. Sursa imaginii: Les Chroniqueurs L’Histoire de France, Paris, MDCCCLXXXIV, Bib. Jud. Bihor

     Legătura cu Occidentul nu doar că a revigorat firavele Principate Române, dar le-a pus definitiv pe harta politică a Europei. Independența de Stat (10 mai 1877), implementarea Monarhiei Constituționale (10 mai 1881), Unirea tuturor teritoriilor românești într-un singur stat (1918) și Reforma Agrară (1921) sunt cei mai importați pași făcuți de România sub sceptrul Regilor de Hohenzollern-Sigmaringen.  Independență, Libertate, Adevăr, Demnitate, Cinste, Cumpătare, Onoare și Credință sunt valorile pe care Casa Regală s-a sprijinit în conducerea Statului Român.

       Prin toate reformele făcute, țăranii și intelectualii români s-au legat sufletește de Rege pentru simplul fapt că acest trimis a lui Dumnezeu, a coborât în mijlocul lor și i-a omenit, ridicându-i din noroiul sărăciei materiale și spirituale, dându-le libertatea mult așteptată și împroprietărindu-i cu pământul pe care înainte l-a lucrat ca slugă la boieri. Era moștenirea unui secol luminat, al XIX-lea, în care ”Regele conduce, dar nu guvernează.”

Romania intregita_detaliu atlas interbelic stema regala mic

România Mare în perioada interbelică.  Sursa: [Atlas geografic], [s.l.], [s.n.], [s.a.], colecția personală fam. Sana Octavian-Ioan

        Carol I (1866-1914), Ferdinand (1914-1927), Carol al II-lea (1930-1940) și Mihai I (1927-1930, 1940-1947), iată linia dinastică care a condus România timp de 81 de ani, și apoi din exil, Mihai I, încă 70 de ani.

        După 1990, Regele Mihai și Casa Regală nu a fost lăsată să revină la conducerea Statului Român. Interdicțiile de a intra în țară, calomniile și multiplele minciuni și mistificări făcute de tributarii regimului comunist, i-au făcut pe români să creadă că Monarhia nu este binevenită, că este ”dușman al poporului”. Dar nu pe toți românii, căci între ei, o ”fărâmă” destul de însemnată a continuat să se simtă parte a Monarhiei, parte a Țării care are un Rege. Da, un Rege care și-a iubit țara și neamul, și a continuat să slujească în calitatea sa de Suveran. Un Domn care avut un rol important la re-aducerea României în sfera Occidentală a Europei.

     Mulțumim Maiestate pentru tot ce ai făcut pentru România! Dumnezeu să te odihnească în pace și să te numere cu Sfinții Săi!

*

       Între formele de guvernământ, monarhia este cea mai veche și este de drept divin. Regele nu este supus nici unei puteri pământești ci trebuie să respecte dreptul divin și să fie supus lui Dumnezeu. El este sămânța aleasă, unsul lui Dumnezeu.

” Atunci, luând Samuel vasul cel cu untdelemn, a turnat pe capul lui Saul şi l-a sărutat, zicând: „Iată Domnul te unge pe tine cârmuitor al moştenirii Sale; vei domni peste poporul Domnului şi-l vei izbăvi din mâna vrăjmaşilor celor dimprejurul lor. Iată care-ţi va fi semnul că Domnul te-a uns rege peste moştenirea Sa.” (1 Regi, 10, 1)

stema mare regala_atlas interbelic mic

Stema României. Sursa: [Atlas geografic], [s.l.], [s.n.], [s.a.], colecția personală fam. Sana Octavian-Ioan

Categorii: Articole | Etichete: , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Un tablou mincinos şi o imagine adevărată

Sursă: Un tablou mincinos şi o imagine adevărată

Categorii: Articole | Lasă un comentariu

Un tablou mincinos şi o imagine adevărată

„Câte sunt adevărate… la acestea să vă fie gândul!” (Filipeni 3,4)

       Văzusem zilele trecute un documentar făcut de Trinitas TV despre așa-zisa reîntregire a Bisericii Ortodoxe Române din 1948 unde, pe lângă clerici ortodocși au apărut și câțiva laici, doi dintre ei chiar istorici și oameni de vază ai societății românești. Până nu demult, acest subiect era unul tabu în mass-media și nu se vorbea în termeni categorici despre dureroasa filă din istoria recentă a României, când unii ierarhi ortodocși s-au implicat în mod direct și au făcut pact cu comunismul ateu, pentru eliminarea totală a Bisericii Române Unite din viața României. M-a întristat faptul că se elogia pe față actul ”unificării” bisericești, un act diabolic care în realitate a însemnat, pe de o parte, intrarea Bisericii Unite în catacombe, iar pe de alta, suferința și regresul întregii societăți românești. Atunci am văzut și tabloul ”reîntregirii” bisericești ce ”tronează” în sala de ședințe a Patriarhiei din București, aducându-mi aminte că cineva, în urmă cu mai bine de 10 ani, s-a referit la el ca și când ar fi citat dintr-un document de arhivă, demn de luat în seamă ca referință fundamentală de istorie bisericească.

reintregirea BOR detaliu_1

Tabloul aşa-zisei reîntregiri a Bisericii Ortodoxe Române din sala de şedinţe a Patriarhiei de la Bucureşti. Sursa: http://basilica.ro/wp-content/uploads/2016/12/Hot%C4%83r%C3%A2ri-ale-Sf%C3%A2ntului-Sinod-privind-via%C5%A3a-Bisericii.jpg (28 octombrie 2017)

            Să facem aşadar loc amintirilor. Eram la un simpozion internațional. Tema simpozionului era legată de vindecarea rănilor trecutului și în acel context, fiecare confesiune trebuia să își prezinte propria istorie. Având deja o oarecare experiență și cultură istorică, am urmărit cu un viu interes comunicările participanților, și chiar am învățat foarte multe de la toți cei prezenți. Însă, mi-au captat atenția comunicările fraților ortodocși. Mai întâi, a celui care vorbea despre istoria Mitropoliei Moldovei și apoi a celui de la București care a amintit de ”reîntregirea” Bisericii Ortodoxe Române din 1948. Primul nu a pomenit absolut nimic de prima unire a românilor, întâmplată chiar la Conciliul de la Ferarra-Florența (1439) când mitropolitul Damian al Moldovei a făcut parte din delegația Împăratului de la Constantinopol și a semnat unirea cu Biserica Catolică. La finalul comunicării domniei sale, l-am întrebat politicos: ”Părinte profesor. Cum se face că nu ați menționat unul dintre cele mai importante momente ale împăcării bisericești dintre Apus și Răsărit, moment la care a fost de față și Mitropolitul Moldovei? Mă refer la prima Unire a românilor cu Biserica Romei, întâmplată la Conciliul de la Ferarra-Florența în 1439? Ați uitat sau ați omis?” Răspunsul domniei sale a fost următorul: ”Nu a fost un moment important pentru noi pentru că oricum când s-a întors acasă, Mitropolitul Damian și-a retras semnătura”. Mirat de cele spuse, am continuat: ”Totuși, din cunoștințele mele, Mitropolitul Damian a participat la Sinod, a rămas unit până la moarte și în comuniune deplină cu Scaunul Sf. Petru”. Cât privește cel de-al doilea relator care a vorbit despre momentul ”reîntregirii” Bisericii Ortodoxe Române din 1948, l-am întrebat: ”Părinte profesor. Știm că această reîntregire a Bisericii ortodoxe române s-a produs cu forța, sub presiunea autorităților comuniste și la ordinul Moscovei. Cum puteți vorbi de reîntregire și elogia un act injust și imoral, devreme ce acesta s-a produs prin violență? Și cum puteți manipula discursul istoric, devreme ce se știe că episcopii greco-catolici, majoritatea preoților și a credincioșilor nu au trecut la ortodoxie?” Mi-a răspuns destul de sarcastic: ”Este un fapt care s-a întâmplat așa cum am spus și vă invit să veniți la Patriarhie să vedeți tabloul Reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române ”. Din lipsă de timp, nu am mai continuat dezbaterile, însă răspunsurile lor m-au făcut să mă întreb despre calitatea și echitatea lucrărilor prezentate. Și într-o pauză de cafea, un amic bun, tot ortodox, m-a luat la o parte și mi-a zis: ”În plen, suntem obligați să vorbit despre istoria oficială a bisericii noastre, dar în privat, să știi că sunt de acord cu tot ce ai semnalat tu”. ”Te înțeleg”, i-am răspuns, ”dar până când Biserica Ortodoxă Română nu îți va face în public Mea Culpa în privința momentului 1948 și pentru toată perioada comunistă, se va trăi în aceiași mizerie morală și spirituală caracteristică unor creștini mediocri”.

            Cât despre emisiunea de la Trinitas TV, vă sfătuiesc s-o urmăriți cu mare atenție, dar fără să vă lăsați antrenați pătimaș în gogoșii vânduți acolo. Dincolo de imaginile frumoase și discursurile celor intervievați – chiar dacă avem istorici și academicieni – emisiunea manipulează adevărul istoric, adică se minte cu nonșalanță. Astăzi, această emisiune de propagandă nu face altceva decât să arate că ortodoxia românească este din nou cu fața spre Răsărit, spre Rusia, și că Biserica Unită nu este biserica soră, ci o greșeală a istoriei.

        Un lucru rămâne clar. Momentul suprimării Bisericii Greco-Catolice din 1948 rămâne o pată neagră în istoria României. Cea care a contribuit la formarea a zeci de generații de buni români și buni creștini a fost persecutată și decapitată de regimul comunist, cu concursul fraților ortodocși, dar nu a adevăraților ortodocși care au fugit peste hotare sau au înfundat temnițele comuniste, ci a celor mai slabi în credință, care au renunțat să-L slujească pe Hristos, Domnul unității, al păcii și al dragostei frățești.

        Drept dovadă, iată mărturia unui ortodox român, Onisifor Ghibu (1882-1972), care de-a lungul vieții sale a avut o atitudine combativă faţă de greco-catolici.  Într-o scrisoare adresată lui Petru Groza în anul 1949, acesta s-a exprimat în mod public împotriva înregimentării Bisericii Ortodoxe Române în slujba intereselor atee ale Moscovei și a condamnat metoda unificării forțate a greco-catolicilor cu ortodoxia:

Onisifor_Ghibu_portret

Prof. Onisifor Ghibu. Sursa foto: Biblioteca Universităţii Lucian Blaga Sibiu.

”Panslavismul – topitoarea românilor

      Panslavismul  se desenează pe orizontul universal ca tendința tot mai evidentă a Rusiei de a uni sub o singură conducere toate popoarele de rasă slavă. Această unire nu reclamă neaparat o contopire teritorial politică; ea poate fi redusă și la una de simplă influență unitară politică, culturală, economică și spirituală. Partidul de la Moscova, cu tot caracterul internaționalist al lui, poate servi ca instrument minunat și în direcția panslavistă.

     Situația noastră geografică ne prezintă ca o piedică în calea visului de veacuri al panslavismului. Insulă latină cu orientări spre Apus, noi ne înfățișăm ca un factor indezirabil, ce trebuie înlăturat din drumul ideii pe care Rusia de totdeauna se simte datoare s-o urmărească până la deplina ei realizare.[1] […]”

”Deplasarea punctului de gravitație religioasă a României spre Moscova

       Dar nu numai pe teren politic și economic, guvernarea ta (este vorba de Petru Groza n.n.) a adus deplasări prăpăstioase, ci și pe teren religios. De o vreme încoace a fost atrasă într-un mod necorespunzător intereselor noastre și Biserica românească în sfera de influență a Moscovei.

       Este adevărat că Biserica românească a avut pe vremuri legături cu Patriarhia de la Moscova, dar acele legături n-au fost niciodată de dependență. Mai mult chiar, se poate afirma că vechile legături bisericești cu Rusia s-au îndreptat spre persoana țarilor, socotiți drept capi ai bisericii pravoslavnice de pretutindeni. Dar, deodată cu căderea țarilor, a fost lovită, aproape mortal, și pravoslavia rusească. Sub regimul URSS religia creștină a fost – se poate zice – desființată oficial și declarată ca mijloc de menținere în întuneric a poporului. După primul război mondial a slăbit în proporția în care ateismul a fost decretat acolo, oarecum, ca religie de stat. Poporul rus de astăzi, în marea lui majoritate, nu mai e nici ortodox, nici creștin, ci ateu. Acest fapt a determinat Biserica ortodoxă română să întreprindă între anii 1941-1944 un fel de cruciadă pentru re-încreștinarea populației din teritoriile rusești, ocupate în acea vreme de armata română.

       Cu toate acestea, după 1944, Patriarhia de la Moscova se ridică pe orizont – veritabil ”Deux ex machina” – ca un puternic far al ortodoxiei rusești, cu tendințe manifeste de centru panortodox, acoperind cu umbra sa vechile patriarhii istorice de la Ierusalim, Constantinopol, Antiohia și Alexandria […].

       Sub guvernarea ta, Biserica românească, anihilată sistematic prin tot felul de măsuri ale statului, a fost înfeudată și ea în Patriarhia de la Moscova, dacă nu organizatoric, dar spiritual.

     Or, Patriarhia de la Moscova nu este altceva decât o expresie și un tentacul al imperialismului sovietic și al ideii panslaviste. Aceasta s-a putut vedea mai presus de orice îndoială, cu prilejul Conferinței panortodoxe din 1948, de la Moscova, la care au trebuit să participe și delegații Bisericii române. Acea conferință a declarat război catolicismului și anglicanismului, pe motive de ordin politic.

       În loc de o politică creștină universală de pace, pe care statele politice nu sunt în stare să o realizeze cu nici un fel de mijloc și pe care ar fi datoare să caute a o înfăptui Biserica lui Christos, în totalitatea și universalitatea ei, mai presus de granițele politice și nuanțele confesionale, iată-ne în plin război religios, declanșat în interesul imperialismului sovietic, la care ne-am înhămat și noi.[2]

”Deraierea Bisericii românești de pe linia ei creștină și națională

    Sub presiunea ta și grație slăbiciunii conducătorilor ei, Biserica românească s-a înhămat la politica Bisericii rusești, deviind astfel și de la misiunea ei creștină, și de la tradiția ei de luptătoare pentru bunurile superioare ale neamului: libertatea de conștiință, libertatea națională, dreptatea, cultul eroilor religioși și naționali, respectul adevărului, pacea și dragostea dintre frați. […]

        Un al doilea fapt caracteristic pentru regimul actual este felul în care a refăcut unitatea religioasă a românilor, sfâșiată[3] de habsburgi în anul 1700. Această problemă, pe cât de importantă, pe atât de delicată, a fost rezolvată după o metodă pe care nici cei mai înverșunați dușmani ai neamului nostru nu s-ar fi încumetat să o aplice. În loc ca acest mare act să fi contribuit la consolidarea românismului și la întărirea creștinismului, el a adus cu sine o tulburare și o anarhie cari au slăbit și mai mult bietul nostru organism național, atât de crunt lovit de o vreme încoace. Biserica ortodoxă n-a dat nici în acest caz dovada necesară de o conștiință înaltă a misiunii sale; ea a acceptat, pur și simplu, inițiativele și metodele oficialității de stat, cari nici în acest punct n-au fost mai norocoase în alte sectoare.[4]

*

       Mă uit acum la acest tablou și nu văd altceva decât imaginea lui Cain care îl lovește pe fratele său Abel. Mai direct spus, imaginea persecuției și a hoției!

reintregirea BOR detaliu_1

Tabloul aşa-zisei reîntregiri a Bisericii Ortodoxe Române din sala de şedinţe a Patriarhiei de la Bucureşti. Sursa: http://basilica.ro/wp-content/uploads/2016/12/Hot%C4%83r%C3%A2ri-ale-Sf%C3%A2ntului-Sinod-privind-via%C5%A3a-Bisericii.jpg (28 octombrie 2017)

 

     Adevărata imagine a suprimării Bisericii Române Unite am găsit-o anul trecut în S.U.A, cercetând biblioteca Episcopiei noastre de Canton (Ohio). Ea a apărut în acest fel pe coperta periodicului bisericii noastre din S.U.A în anul 1949. Imaginea îl arată în prim plan pe Mântuitorul crucificat pe o seceră şi un ciocan înfipt în inima României, având alături doi clerici (un ierarh de rit bizantin îmbrăcat în veşminte liturgice care ţine într-o mână toiagul, în alta secera cu ciocanul, urmat de un cleric îmbrăcat într-o reverendă). În spatele clericului stă o sabie orientată spre el cu vârful,  semn că puterea lumească i-a obligat să-L răstignească pe Mântuitorul. Umbra „crucii” secerii-ciocan cade peste Catedrala metropolitană din Blaj, semn că Biserica Greco-Catolică este prigonită. Întreaga imagine este încadrată de un lanţ, simbol al închisorii în care a fost vârătă Biserica Unită şi întreaga Românie.

imagine calendar bru sua 1949

Imaginea simbol a suprimării Bisericii Române Unite din România de pe coperta Calendarului Bisericii Române Unite din S.U.A. pe anul 1949. Sursa foto: Silviu Sana

 

    Nu suntem mai buni dacă suntem ortodocși sau catolici, ci suntem mai buni, dacă simțim și acționăm creștinește, în adevărata dragoste a lui Hristos. Dumnezeu să ne ajute să putem spune întotdeauna adevărul, și în Hristos Isus, Domnul nostru, să ne cerem iertare pentru a trăi în pace și înțelegere ca frații!

 

[1] Pasajul este preluat dintr-o lungă scrisoare adresată de autor lui Petru Groza, intitulată sugestiv ”Petre Groza, Prim-ministru al României muribunde! Poporul Român te cheamă în judecată prin fiul său Onisifor Ghibu”(Detaliat la Onisifor Ghibu, Chemarea la judecata istoriei, București,  Editura Albatros, 1992, p. 39-122).

[2] Ibidem, p. 89-90.

[3] Cu acest termen, autorul rămâne ferm în apărarea ortodocșilor, viziunea sa istoriografică fiind partinică, considerând în mod greșit – ca de altfel mulți alți istorici chiar contemporani – că Unirea religioasă de la 1700 a fost impusă de Împărat și nu proclamată solemn prin voință liberă de către Sinodul de la 1697, 1698 și 1700 la Alba Iulia.

[4] Ibidem, p. 112-113.

Categorii: Articole | Etichete: , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Steagul de patrulă

Sursă: Steagul de patrulă

Categorii: Articole | Lasă un comentariu

Steagul de patrulă

Pe-al nostru steag e scris unire,
Unire-n cuget și simțiri
Și sub măreața lui umbrire
Vom înfrunta orice loviri.

(Andrei Bârseanu)

 

Salutare frați cercetași și surori cercetașe

    Iată-ne la începutul unui nou an cercetășesc! Entuziasm, revedere cu prietenii și camarazii din patrulă, povești despre tabere și ieșirile care s-au scurs! Amintiri trăite de care acum suntem mândri!

      Dar ce facem acum, la început de an cercetășesc? Care sunt coordonatele după care ne vom ghida ca în vara viitoare să putem face o tabără de vară super-faină?

       Voi vorbi astăzi despre un simbol care mi-a atras atenția la careul de deschidere de la începutul anului cercetășesc.  Este vorba de steagul de patrulă! Da, steagul de patrulă care ne unește pe toți membri în a fi ”toți pentru unul, unul pentru toți”.

IMG_1613Un pic de istorie, ca să știm despre ce este vorba… Cine, ce, despre ce este vorba…

      Întotdeauna, în viața unei comunități umane, steagul a reprezentat un element cheie care definea valorile după care se ghidau acei oameni. În antichitate, legiunile romane avea ca și steag ”Acvila”, iar dacii aveau ”capul de lup”. Cavalerii templieri sau ioaniți aveau crucea, iar mai nou, odată cu perioada modernă, statele naționale au ales pe drapelele lor diferite culori reprezentative.

       Ce reprezintă și ce mesaj ne transmite un steag de patrulă

      421256_568940649811869_1526910423_nPatrula de cercetași / cercetașe are un steag confecționat dintr-o bucată de material pe care este desenat sau cusut un animal, calitățile acestuia fiind cele după care trebuie să se ghideze patrula în timpul activităților cercetășești.  Este important să înțelegem că acest steag nu este o cârpă, pe care o purtăm în vârf de băț, ci un simbol aparte. El reprezintă patrula și prin aceasta înțeleg că i se acordă o atenție deosebită. Faptul că steagul este pus pe un băț, în partea de sus, indică că trebuie să fie vizibil. Faptul că are culorile animalului respectiv, indică că toți cercetașii din patrulă, cred și își cultivă calitățile respective.

   La ce folosește sau cum trebuie să-l ”utilizăm”

    Atunci când te uiți la steag, acesta îți vorbește în mod clar de unitate, demnitate, curaj, entuziasm.

      Aduceți-vă aminte, că legiunile romane sau vechii daci când porneau la luptă, ridicau steagul (acvila sau capul de lup) și asta însemna deja un avânt și o mobilizare pentru a fi gata de luptă. Apoi, nu uitați nici de faptul că astăzi, în toate unitățile militare, steagul unității este păzit 24 din 24 de ore, cu arma în mână. Să fie oare un exces de zel sau o simplă obișnuință? Nu, nu cred aceste bazaconii.

       În inima ta de cercetaș/cercetașă, steagul de patrulă este un reper fundamental. De aceea, el are un loc binemeritat în sediul de cercetași, în colțul de patrulă și chiar în interiorul patrulei. Tot el este acela care poartă ”trofeele” atâtor tabere prin care a trecut. Și mai apoi, tot el este ”bătrânul” patrulei care a trecut de la o generație la alta și uite așa a ajuns și la noi cei de astăzi.IMG_1699

         Faptul cum ții acest steag indică și cum te comporți cu tine însuți și cu membri din patrula ta! Fii mândru de el și ai grija de el (coase-l dacă e rupt, spală-l, schimbă sau repară părțile uzate). Ține-l bine în mână și poartă-l cu cinste la toate întâlnirile, ieșirile și taberele la care participi cu patrula ta! Ține minte că în jurul acestui ”bătrân” vă veți spune ”of-urile” în Consiliul de Patrulă sau pur și simplu la Întâlnirile de Patrulă! Reuniți în jurul lui, vă veți regăsi prietenia și fraternitatea cercetășească! Și atunci când veți trece la drumeți, peste ani, vă veți aminti cu drag cât de mult a contat că a fost alături de voi, și sub culorile lui ați câștigat competițiile și jocurile din tabere!

                                                                                                                 frate alb, Sisco R.S.

Categorii: Articole | Etichete: , , , , , , , , , | 1 comentariu

Sfântul Francisc printre noi

Sursă: Sfântul Francisc printre noi

Categorii: Articole | Lasă un comentariu

Sfântul Francisc printre noi

”E greu să afli un creștin, fie catolic, fie protestant, fie ortodox, care să nu identifice conceptul de sfințenie umană cu figura lui Francisc de Assisi, și care să nu-și fi dorit să-l imite într-un fel sau altul”. (Carlo Caretto)

   Prima dată când i-am cunoscut pe sfinți a fost când am intrat în biserică. De mână cu tata, încercam să deslușesc figurile lor, și plimbându-mă cu privirea asupra lor, m-am oprit în fața unei figuri mai puțin frumoase dar care iradia o forță extraordinară de bunătate și pace! Mai târziu, când am crescut, aveam să-l cunosc mai bine pe Sfântul care avea să mă inspire să fiu un bun creștin. Era Sf. Francisc din Assisi, supranumit și ”Sărăcuțul”.Francisc-img_1102

    Citindu-i viața m-a impresionat cât de frumos vorbea despre Creație, numind focul cu apelativul ”frate foc” sau chiar moartea cu ”sora moarte”. Nu găseam nimic înfiorător la toate acestea, ci un sens nou pe care l-a dat vieții sale. Și acest sens nou a generat, sub inspirația Spiritului Sfânt, o schimbare radicală în toată Biserica. L-am îndrăgit și l-am luat de patron spiritual, ajungând în anii studenției să mă rog la mormântul lui din basilica din Assisi.

”Preaînalte, Atotputernice şi Bunule Dumnezeu, laudă Ţie, mărire,
cinste şi binecuvântare, numai Ţie ţi se cuvin, o Preaînalte,
căci nici un om nu-i vrednic să-Ţi rostească numele.

Lăudat fii, Doamne, cu toate creaţiile Tale şi mai ales cu domnul frate Soare,
prin care Tu ne dai ziua, lumina.
El este frumos, strălucind cu mare mărire şi tot el Te întruchipează pe tine, Preaînalte.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru sora Lună şi pentru Stele,
Tu le-ai pus pe cer limpezi, preţioase, frumoase.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru fratele Vânt,
pentru aer şi pentru nori, pentru azurul liniştit
şi pentru toate stările vremii, prin ele Tu ţii în viaţă toate creaturile.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru sora Apă
care-i foarte trebuincioasă şi foarte înţeleaptă, preţioasă şi castă.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru fratele Foc,
cu care tu luminezi noaptea, el este frumos şi jucăuş;
de neîmblânzit şi puternic.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru sora mama noastră Pământul,
care ne ţine şi ne hrăneşte,
care rodeşte poame felurite cu flori smălţuite şi cu ierburi.

Lăudat să fii Tu, Doamne al meu, pentru cei care iartă din dragoste pentru Tine,
care îndură boli şi încercări, fericiţi atunci când pacea o salvează,
căci prin Tine, Preaînalte, vor fi ei încununaţi.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru sora noastră, Moartea trupească,
de care nici un om viu nu poate scăpa; nefericire celor care mor în păcat de moarte,
fericire pentru cei pe care îi va surprinde împlinindu-Ţi voia,
căci cea de-a doua moarte nu-i va putea vătăma.

Lăudaţi şi binecuvântaţi pe Domnul meu,
mulţumiţi-I si slujiţi-L cu cea mai mare smerenie.”

    Înainte de a fi misionar printre alții, Francisc a ales să fie misionarul propriei sale vieți. A avut curaj să renunțe la propriul confort, lepădând hainele și bogățiile moștenite de la părinți și s-a aruncat în brațele Sorei Sărăcii, circulând desculț, fiind îmbrăcat doar cu un sac. A făcut-o din dragoste pentru Dumnezeu și aproapele. Atunci când a pășit în biserică, a avut curaj să renunțe să stea în banca celor mai de vază, alegând să stea în spate, alături de cei oropsiți și săraci. Astfel, a făcut legământ cu Sora Ascultare, o ascultare față de ierarhia Bisericii dar mai ales față de săracii lumii, în care el a văzut personificată întreaga umanitate. A făcut-o din dragoste pentru Dumnezeu și aproapele. A avut curaj să renunțe la plăcerile și bucurii lumești și s-a logodit cu Sora Curăție, din dragoste și devotament față de viața călugărească. A făcut-o din dragoste pentru Dumnezeu și aproapele. Era pașii misiunii pe care el îi făcea cu sine însuși, tocmai pentru a fi plăcut lui Dumnezeu și a face voia Lui. Și Dumnezeu l-a învrednicit să primească stigmatele Sale, rănile prin care s-a identificat cu Mântuitorul.85

”Preaînainte și Mărețe Dumnezeule

Luminează întunericul inimii mele,

Dă-mi credință dreaptă, dragoste perfectă și speranță sigură,

Dă-mi Doamne, umilință profundă

Ca să pot înțelege și să împlinesc Sfânta Ta Voință”.

 

    Pe cărările lumii de astăzi, Francisc pășește alături de noi și ne îndeamnă să trăim aventura sfințeniei, o aventură pe care el a trăit-o la superlativ așa cum ne dovedește și rugăciunea pe care ne-a încredințat-o:

”Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni:

Unde este ură eu să aduc iubire,

Unde este vină eu să aduc iertare,

Unde este dezbinare, eu să aduc unire,

Unde-i rătăcire, eu să aduc adevărul,

Unde-i îndoială, eu să aduc credință,

Unde-i disperare, eu să aduc speranță,

Unde-i întuneric, eu să aduc lumină,

Unde-i suferință, eu să aduc bucurie.

Doamne, ajută-mă ca mai curând eu să mângâi pe alții decât să fiu mângâiat,

Ca eu să-i înțeleg pe alții decât eu să fiu înțeles,

Ca eu să iubesc pe alții decât eu să fiu iubit.

Caci când mă uit pe mine însumi atunci mă găsesc,

Când iert atunci găsesc iertare,

Când mor pentru Tine, atunci înviu la viața de veci.

Amin.”

Categorii: Articole | Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Preasfințitul Vasile Hossu – 20 de ani de la plecarea la Tatăl Ceresc*

Sursă: Preasfințitul Vasile Hossu – 20 de ani de la plecarea la Tatăl Ceresc*

Categorii: Articole | Lasă un comentariu

Preasfințitul Vasile Hossu – 20 de ani de la plecarea la Tatăl Ceresc*

ar 013

P.S.S. Vasile Hossu alături de credincioși. Sursa: Arhiva EGCO

   Preasfințitul Vasile Hossu s-a născut la data de 17 mai 1919, în localitatea Carei, din părinţii Gheorghe Hossu, funcţionar poştal, originar din Pişcolt (judeţul Satu Mare) şi Iuliana (născută Buteanu) originară din Şomcuta Mare (judeţul Maramureş). După primele 2 clase primare se mută cu familia la Oradea, unde tatăl său se angajase ca funcţionar la Poştă. Copilăria şi-o petrece într-unul din cartierele oraşului, unde, faptul că a întâlnit copii de diferite etnii, l-a ajutat, ca în viitor, să fie înţelegător faţă de toţi cei din jurul său.

             Primele cunoştiinţe religioase le-a primit de la mama sa, care i-a insuflat credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele. A urmat studiile secundare la Liceul „Emanuil Gojdu”, unde a fost îndrumat de profesori de frunte ai urbei: Augustin Cosma, Theodor Neş, ş.a. În aceşti ani face cunoştinţă cu mişcarea cercetaşilor, care îi descoperă iubirea faţă de natură şi drumeţiile în aer liber. A obţinut diploma de bacalaureat în 1939, după care, aspiraţiile din copilărie l-au condus la Bucureşti, unde s-a înscris la Şcoala de Aviaţie de la Cotroceni. Dezamăgit de figurile triste ale unor ofiţeri polonezi care se refugiaseră în România datorită războiului, cât şi datorită mamei sale, renunţă la Şcoala de Aviaţie.

           Simte chemarea lui Dumnezeu și în toamna anului 1939 s-a înscris la Academia de Teologie Română Unită din Oradea. Părintele franciscan Ioan Gârleanu, ce i-a fost îndrumător spiritual, şi Episcopul Ioan Suciu l-au călăuzit să aprofundeze chemarea spre preoţie. La 17 aprilie 1941 primeşte treapta Lectoratului din partea Episcopului Frenţiu şi după cei 4 ani de studiu, la 4 februarie 1945, Episcopul Suciu îl hirotoneşte preot celib.

5_rezistentul

    La rugămintea Episcopului Frenţiu, pleacă la Bucureşti pentru completarea studiilor, obţinând diploma de profesor de limba română. Imediat după hirotonire, pentru o scurtă perioadă, a fost numit administrator-parohial la parohia Oradea-Velenţa pentru ca ulterior, să fie numit îndrumător spiritual la Academia teologică. În toamna anului 1945 este trimis la Şimleul-Silvaniei, şi încadrat ca profesor de religie şi limba franceză, la Liceul „Simion Bărnuţiu”. Pe lângă activităţile didactice i s-au încredinţat organizarea şi conducerea „Reuniunii Mariane”, catehizarea şi organizarea „Cruciatei Euharistice” de la Şcoala de Agricultură şi Gimnaziul industrial de fete.

    Evenimentele tumultoase ale anului 1948, l-au găsit, pe preotul Vasile Hossu, în parohia Vadu Crişului. Refuză să semneze trecerea la ortodoxie, îndemnându-şi credincioşii să-şi păstreze cu tărie credinţa. După interzicerea Bisericii Greco-Catolice şi arestarea episcopilor a reuşit, să se încadreze ca profesor suplinitor într-un sat din judeţul Cluj (Valea Drăganului – Traniş). A reluat legătura cu preoţii greco-catolici nearestaţi şi cu noul Episcop, Iuliu Hirţea. Pentru activitatea sa ”clandestină”, a fost arestat în 1952, şi apoi, anchetat timp de 6 luni, în beciurile Securităţii din Oradea. Este condamnat, împreună cu cei din „Lotul Hirţea”, pentru falsul motiv ”spionaj” şi nedenunţarea activităţii ”clandestine” noului Episcop orădean. După 2 ani de închisoare, este eliberat şi a revenit ca profesor în mica localitate Traniş, de pe Valea Drăganului. În 1956 a obţinut cea de-a doua licenţă în filologie. Activitatea de la Traniş nu s-a rezumat numai la catedră, ci a desfăşurat şi o activitate creştină, religioasă şi de apostolat. Se înfrăţise cu oamenii de la munte ce l-au primit cu dragoste şi preţuire. Era nu numai profesorul îndrăgit de elevi, ci şi omul apropiat şi spiritualul multora dintre oamenii satului. Vacanţele de vară le-a petrecut în mijlocul copiilor şi tinerilor, alături de care a colindat toţi Munţii Apuseni.

Pr Vasile Hossu_foto Securit_1953

Fotografia Pr. Vasile Hossu din dosarul de Securitate (1953). Sursa: ACNSAS, P. 378.

  După 1964 a fost adesea vizitat de Episcopul Iuliu Hirţea care l-a preţuit foarte mult. În modesta casă de la Tranişu au fost oficiate, în secret, Liturghii, botezuri, cununii şi chiar hirotoniri de preoţi. Într-o noapte, printr-o minune a Providenţei scapă cu viaţă din casa în care locuia, care s-a prăbuşit în urma unei alunecări de teren.

            În 1988, după pensionare este chemat la Oradea, unde a desfăşurat o activitate pastorală, cu deosebire catehetică, clandestină, insistând cu predilecţie la educarea şi formarea creştină a tineretului. Această activitate a desfăşurat-o în parohia romano-catolică „Sf. Maria” de pe strada General Traian Moşoiu.

Ps Vasile si Papa Ioan Paul

PSS Vasile Hossu și Sf. Papă Ioan Paul al II-lea. Sursa: Arhiva EGCO.

   Urmare a vieţii sale exemplare, canonicul Coriolan Tămâian, care deţinea puterea ordinară de jurisdicţie în eparhia Oradiei din 1978, după moartea Episcopului Iuliu Hirţea, l-a desemnat pe preotul profesor Vasile Hossu, succesor al său, devenind astfel, după moartea lui Coriolan Tămâian, în 1989, Ordinarius diecezan. În această calitate l-a găsit Revoluţia din 1989. La 3 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe Vasile Hossu, Episcop titular al Eparhiei de Oradea, iar la 27 mai, într-un cadru festiv, care a avut loc la Baia Mare, a fost consacrat Episcop, prin punerea mâinilor Mitropolitului dr. Alexandru Todea, asistat de delegatul Sfântului Scaun, Guido del Mestre, şi de Episcopul Ioan Ploscaru al Lugojului.

      Sub îndrumarea sa se pun bazele şi se deschid instituţiile de învăţământ desfiinţate în 1948. Instituţia destinată formării candidaţilor la preoţie şi-a reluat activitatea în 1991, sub o nouă titulatură – „Institutul Teologic Greco-Catolic din Oradea”. În 1992 s-a deschis Liceul Greco-Catolic, în fosta clădirea a Şcolii Normale Române Unite din Oradea, activitatea de supraveghere, îndrumare şi asistenţă spirituală a tinerilor din internatul Liceului Greco-Catolic, fiind încredinţată comunităţii Fraţii Şcolilor Creştine.

     În plan pastoral, reînfiinţează parohii în judeţele Bihor, Sălaj şi Satu Mare, pentru care, în timpul vieţii sale, a hirotonit peste 50 de preoţi. În Oradea, a organizat ţinerea serviciilor religioase în Sala de festivităţi a Şcolii Normale Unite (Liceul Greco-Catolic), devenită capela Sf. Nicolae, a primei parohii greco-catolice reînfiinţate. În 1993 a început construirea unei impunătoare biserici în cartierul Rogerius, finalizată şi sfinţită în 1994, pe care a încredinţat-o spre păstorire Părinţilor Franciscani Conventuali. Aceştia vor păstori şi  comunităţile greco-catolice din Carei şi Holod. Pentru o diversificare a activităţii pastorale, a primit în Eparhia orădeană şi Congregaţii feminine: „Misionarele Patimilor lui Isus”, „Inima Neprihănită a Mariei” (Oradea), „Surorile Minime ale Reginei Purgatoriului” (Beiuş), “Congregaţia Surorilor Oblate Asumţioniste” (Oradea), ş.a.

    Plin de modestie şi dragoste faţă de tineri, Episcopul Vasile Hossu a insistat pe formarea şi educarea tinerilor în spirit creştin, ca o necesitate imediată de re-evanghelizare şi de refacere a numărului de credincioşi, după aproape 50 de ani de “catacombe”. Astfel, pe lângă asociaţiile şi reuniunile de pietate, deja consacrate în perioada interbelică (AGRU, ASTRU şi Reuniunea Mariană), apar şi alte grupuri: oratoriul „Maria Imaculata”, grupul de cercetaşi, etc.

     În privinţa raporturilor cu celelalte culte, Episcopul Vasile Hossu a fost un om al dialogului şi al înţelegerii. Plin de modestie, cu o structură sufletească permanentă de bunăvoinţă, de iertare faţă de cei care au prigonit Biserica Română Unită, a căutat totdeauna calea dialogului ecumenic pentru unitatea cu Bisericile surori.

ar 102

PSS Vasile Hossu alături de PSS Vasile Coman, episcopul ortodox al Oradiei. Sursa: Arhiva EGCO.

      La 8 iunie 1997, Episcopul Eparhiei de Oradea, Vasile Hossu, trecea pragul eternităţii, la vârsta de 78 de ani. A fost înmormântat în curtea Bisericii Mănăstirii Franciscane „Maica Domnului”, reprezentanţii Episcopiei Ortodoxe nefiind de acord cu înhumarea în cripta Catedralei Sf. Nicolae. La 13 mai 2007, cu prilejul comemorării a 230 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea (1777), osemintelor sale au fost exhumate şi aşezate în cavoul Episcopilor de sub altarul Catedralei Sf. Nicolae.

  • prezenta biografie apare și pe sit-ul http://www.egco.ro, făcută de subsemnatul în urmă cu câțiva ani la rugămintea PSS Virgil Bercea.
egco24iul 008

Colaj de imagini și fotografii reprezentând Biserica Greco-Catolică renăscută după evenimentele anului 1989. Episcopul Vasile Hossu (în rugăciune) a ctitorit sub inspirația Spiritului Sfânt și călăuzirea Sf. Fecioare Maria, Biserica Mănăstirii Franciscane din Oradea-Rogerius, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”. Sursa: ARhiva EGCO. 

 

 

Categorii: Articole | Etichete: , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.