„Şi-am răsfoit manuscrise-o mulţime; de asemenea acolo, Cărţi tipărite-am citit un noian şi ziua şi noaptea, Ca să pot scrie frumos istoria Daciei noastre”.
(Fragment din Elegia lui Şincai despre cercetările sale făcute în arhivele şi bibliotecile din Vatican)
Există un timp al cărților pentru fiecare dintre noi, așa cum există un timp al jocului sau al muncii.
Astăzi este acel timp al cărților, pentru că îl omagiem pe Gheorghe Șincai, la 200 de ani de la trecerea la Domnul, unul dintre părinții culturii și spiritualității românești. De numele său se leagă celebra ”Hronica românilor și a mai multor neamuri”, ”Învățătură firească pentru surparea superstiției norodului” și ”Elementa Linguae Daco-Romanae Sive Valachica”, cărți de referință pentru întreaga românitate.
Gheorghe Șincai le-a acordat timp cărților și ele l-au inspirat, călăuzit și educat. În ”spatele” filelor îngălbenite, din vechile biblioteci ale Romei, a descoperit frumoasa poveste a poporului său. Însă, nu doar a descoperit-o ci a și adunat-o, așa cum țăranul își adună recolta pentru a o valorifica și pentru a trăi. Da, acest gând binecuvântat l-a pus pe Șincai să se împrietenească cu cărțile și să noteze tot ce a găsit despre neamul românesc. Și cărțile l-au răsplătit cu multe cunoștințe. Dacii cei viteji, Roma eternă, latinitatea poporului român, micile cnezate, voievodatele, umilirile și suferințele, lupta pentru drepturi, Unirea cu Roma, toate acestea vorbeau din filele cărților asemenea puilor de pasăre care cereau a fi eliberate și descoperite tuturor. Era chemarea neamului românesc care striga din istorie după ajutor.
„Vezi că împăratul Leopold pe nimenea a silit la unirea cu romano-catolicii, fără numai cât au vrut se ajute pe românii cei ticăloşi, carii până astăzi nu-şi cunosc binele şi folosul său, ca se fie povăţuiţi de bărbaţi născuţi din sângele lor, pre carii îi doare de neamul românesc, […]. Vai neamului românesc, de nu-i va da Dumnezeu înţelepciune!”
(Concepţia lui Gheorghe Şincai despre Unirea românilor cu Biserica Romano-Catolică. Detalii în Gheorghe Şincai, Cronica românilor şi a altor neamuri).
A citit zile și nopți la rând, cărțile certându-se care din ele să fie favorita pentru lectură. El însă nu le-a neglijat pe niciuna, semn că vroia să afle de la fiecare câte ceva, după vechiul dicton latinesc ”audiatur et altera pars” (ascultă și altă părere). A devenit slujitorul lor și ele s-au ”hotărât” să-l slujească.
Din această slujire a cărților s-au născut cărțile lui despre trecut, despre credința în Dumnezeu și despre graiul pe care-l vorbea. Din acel timp al cărților s-a născut națiunea română modernă, la care Șincai și-a adus un aport substanțial, țesând în cărțile sale devenirea în timp și spațiu a acestui popor din care el se simțea un vrednic urmaș și slujitor.
Suntem la ceas aniversar în această lună, a lui octombrie 2016, pentru că în urmă cu 210 ani (pe 25 octombrie 1806), Providența divină l-a chemat pe preotul Samuil Vulcan să slujească, ca Episcop, Eparhia unită de Oradea Mare.
Ne-am amintit despre acest om providențial la Biblioteca Județeană din Oradea unde am deschis o expoziție tematică de cărți vechi și manuscrise. Este vorba de opera tipografică a corifeilor ”Școlii Ardelene”, cărora ierarhul orădean le-a împărtășit o prietenie aleasă. Și această prietenie față de acești eroi ai națiunii, se reflectă în tipăriturile expuse la bibliotecă. Așa am cunoscut povestea ”Lexiconului de la Buda” din 1825 sau cea a ”Dieteticii” lui Pavel Vasici din 1831.
Moartea sa, întâmplată în 1839, nu a stins prietenia față de cultura românească. Ea a continuat și s-a concretizat prin alți mecena, care au sprijinit cultura și spiritualitatea românească. Despre asta vorbesc edițiile secundare ale lui Samuil Micu, ”Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți”, Sibiu, 1842 și 1907, tipărite de episcopii ortodocși români Vasile Moga de la Sibiu și Ioan I. Papp de la Arad. Cuvântul lui Dumnezeu și eruditele pagini scrise de călugărul blăjean, veneau să de-a lumina învățăturii și poporului român de confesiune ortodoxă. Cunoașterea istoriei poporului român, așa cum a fost scrisă de Petru Maior în a sa ”Istoria Românilor pentru începutul românilor în Dacia” (Buda, 1812) a cunoscut un real interes și mai târziu, fiind tipărită în 1832 și apoi în 1883, ultima din acestea fiind editată cu litere latine de către Societatea ”Petru Maior” a studenților români de la Pesta. Actualitatea operei lui Petru Maior revenea în actualitate în grafia latină a înaintașilor! În aceiași grafie latină s-au tipărit cărțile lui Petru Maior, ”Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți” și ”Predici sau învățături la toate duminecile și Serbările anului”, ambele tipărite la Cluj în anul 1906, de către preotul greco-catolic Ilie Dăianu. Am deschis apoi ”Hronica românilor și a mai multor neamuri” scrisă de Gheorghe Șincai, o ediție din 1886 tipărită sub patronajul Ministerului Cultelor din Regatul României.
Astfel am împărtășit bucuria vechilor ”cazanii” ale Școlii Ardelene, carte și om, legate cu firul prieteniei de către Episcopul Samuil Vulcan. Ne-am ”hrănit” din merindele acestor lucrări, împreună cu PSS dr. Virgil Bercea – a cărui prezență pe scena culturii și spiritualității românești poartă ceva din spiritul Episcopului Vulcan -, cu domnul profesor dr. Blaga Mihoc – prietenul cărții și a documentelor -, cu tinerii seminariști de la Seminarul ”Sf. Trei Ierarhi” și alți prieteni ai bibliotecii și ai culturii.
Pătrunși de sentimentele nobile ale faptelor vieții episcopului, să ne închinăm și noi viața celor două troițe la care s-a închinat ierarhul: Biserica și Neamul.
Portretul ierarhului
Fiu al unei familii de țărani români liberi din Veza, un sat din marginea Blajului, Episcopul Samuil Vulcan este cunoscut în literatura noastră ca Părinte al Culturii Române de la începutul veacului al XIX și protector al corifeilor “Școlii Ardelene”.
Capacitățile intelectuale deosebite și virtuțile cultivate în școlile din Oradea, Viena și Eger l-au propulsat în anul 1806 pe scaunul episcopal de la Oradea. A fost un erudit și un poliglot al vremii sale, biblioteca sa având peste 1500 de volume în diferite limbi și din diferite domenii de activitate.
A fost omul providențial, dorit ca episcop, atât de preoții eparhiei, cât și de Împăratul de la Viena care l-a cunoscut personal și căruia i-a devenit consilier.
Portret al Episcopului Samuil Vulcan. Sursa: revista ”Familia” nr. 17 din 15/27 noiembrie 1865, BCU Cluj.
Vizionar al epocii sale, Samuil Vulcan și-a orientat întreaga sa viață înspre doi poli: dragostea față de Biserică, concretizată prin propovăduirea Unirii bisericești, și dragostea față de neam, realizată prin deschiderea de școli și ajutorul dat oricărei cauze naționale.
Zelul pentru îmbrățișarea Unirii bisericești l-a purtat în numeroase vizite canonice în comitatele Bihor, Arad și Banat, unde a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu în limba română, explicând tuturor că Unirea este revenirea în sânul Bisericii din care românii au fost rupți în trecut și care le garantează progresul moral și cultural. Astfel a ieșit în întâmpinarea românilor care căutau emancipare națională de sub tutela apăsătoare a bisericii sârbești și binefacerea spirituală în Biserica Universală.
I-a sprijinit pe preoți și a căutat să fie deschis față de nevoile tuturor credincioșilor. A promovat educația prin școală, introducerea alfabetului latin la toți românii și formarea unei generații de preoți culți și cu viață exemplară. Preoților din parohii le-a cerut să-i catehizeze pe elevi de două ori pe săptămână, sădind prin aceste măsuri moravuri demne de buni creștini.
Suprema sa realizare în domeniul educației a fost Liceul de la Beiuș (1828), creat cu scopul formării prin școală a unei generații viguroase de români. Aici au avut acces atât elevii greco-catolici, cât și cei ortodocși și de alte confesiuni.
Liceul din Beiuș – imagine de epocă (jumătatea sec. XIX-lea). Sursa: C. Pavel, Școalele din Beiuș, Beiuș, 1928.
Dragostea sa față de neam s-a manifestat prin sprijinul dat fraților ortodocși români, la numirea primului Episcop român la Sibiu, în persoana lui Vasile Moga (1810) și la deschiderea școlii normale din Arad (1812). A întreținut o bogată corespondență cu fruntașii românilor ortodocși, D. Țichindeal, M. Nicoară, Alexandru Gavra, acordându-le sprijinul și ajutorul în chestiunile școlare și bisericești.
Aceeași râvnă neobosită a acordat-o culturii românești. La îndemnul său, Gheorghe Șincai a început tipărirea ”Cronicei românilor” și tot sub patronajul său apare ”Lexiconul” de la Buda (1825), “Gramatica” lui Ioan Alexi (1826) și “Dietetica” lui P. Vasici (1831). Totodată a finanțat tipărirea și dotarea cu cărți în limba română pentru parohiile eparhiei sale
Prin opera sa culturală și spirituală, Episcopul Samuil Vulcan a contribuit semnificativ la emanciparea culturală și spirituală a românilor de ambele confesiuni din nord-vestul României.
descoperit frumoasa poveste a poporului său. Însă, nu doar a descoperit-o ci a și adunat-o, așa cum țăranul își adună recolta pentru a o valorifica și pentru a trăi. Da, acest gând binecuvântat l-a pus pe Șincai să se împrietenească cu cărțile și să noteze tot ce a găsit despre neamul românesc. Și cărțile l-au răsplătit cu multe cunoștințe. Dacii cei viteji, Roma eternă, latinitatea poporului român, micile cnezate, voievodatele, umilirile și suferințele, lupta pentru drepturi, Unirea cu Roma, toate acestea vorbeau din filele cărților asemenea puilor de pasăre care cereau a fi eliberate și descoperite tuturor. Era chemarea neamului românesc care striga din istorie după ajutor.
Jurnal de cercetaş 
Comentarii recente