Articole etichetate cu: Isus Hristos

Un tablou mincinos şi o imagine adevărată

„Câte sunt adevărate… la acestea să vă fie gândul!” (Filipeni 3,4)

       Văzusem zilele trecute un documentar făcut de Trinitas TV despre așa-zisa reîntregire a Bisericii Ortodoxe Române din 1948 unde, pe lângă clerici ortodocși au apărut și câțiva laici, doi dintre ei chiar istorici și oameni de vază ai societății românești. Până nu demult, acest subiect era unul tabu în mass-media și nu se vorbea în termeni categorici despre dureroasa filă din istoria recentă a României, când unii ierarhi ortodocși s-au implicat în mod direct și au făcut pact cu comunismul ateu, pentru eliminarea totală a Bisericii Române Unite din viața României. M-a întristat faptul că se elogia pe față actul ”unificării” bisericești, un act diabolic care în realitate a însemnat, pe de o parte, intrarea Bisericii Unite în catacombe, iar pe de alta, suferința și regresul întregii societăți românești. Atunci am văzut și tabloul ”reîntregirii” bisericești ce ”tronează” în sala de ședințe a Patriarhiei din București, aducându-mi aminte că cineva, în urmă cu mai bine de 10 ani, s-a referit la el ca și când ar fi citat dintr-un document de arhivă, demn de luat în seamă ca referință fundamentală de istorie bisericească.

reintregirea BOR detaliu_1

Tabloul aşa-zisei reîntregiri a Bisericii Ortodoxe Române din sala de şedinţe a Patriarhiei de la Bucureşti. Sursa: http://basilica.ro/wp-content/uploads/2016/12/Hot%C4%83r%C3%A2ri-ale-Sf%C3%A2ntului-Sinod-privind-via%C5%A3a-Bisericii.jpg (28 octombrie 2017)

            Să facem aşadar loc amintirilor. Eram la un simpozion internațional. Tema simpozionului era legată de vindecarea rănilor trecutului și în acel context, fiecare confesiune trebuia să își prezinte propria istorie. Având deja o oarecare experiență și cultură istorică, am urmărit cu un viu interes comunicările participanților, și chiar am învățat foarte multe de la toți cei prezenți. Însă, mi-au captat atenția comunicările fraților ortodocși. Mai întâi, a celui care vorbea despre istoria Mitropoliei Moldovei și apoi a celui de la București care a amintit de ”reîntregirea” Bisericii Ortodoxe Române din 1948. Primul nu a pomenit absolut nimic de prima unire a românilor, întâmplată chiar la Conciliul de la Ferarra-Florența (1439) când mitropolitul Damian al Moldovei a făcut parte din delegația Împăratului de la Constantinopol și a semnat unirea cu Biserica Catolică. La finalul comunicării domniei sale, l-am întrebat politicos: ”Părinte profesor. Cum se face că nu ați menționat unul dintre cele mai importante momente ale împăcării bisericești dintre Apus și Răsărit, moment la care a fost de față și Mitropolitul Moldovei? Mă refer la prima Unire a românilor cu Biserica Romei, întâmplată la Conciliul de la Ferarra-Florența în 1439? Ați uitat sau ați omis?” Răspunsul domniei sale a fost următorul: ”Nu a fost un moment important pentru noi pentru că oricum când s-a întors acasă, Mitropolitul Damian și-a retras semnătura”. Mirat de cele spuse, am continuat: ”Totuși, din cunoștințele mele, Mitropolitul Damian a participat la Sinod, a rămas unit până la moarte și în comuniune deplină cu Scaunul Sf. Petru”. Cât privește cel de-al doilea relator care a vorbit despre momentul ”reîntregirii” Bisericii Ortodoxe Române din 1948, l-am întrebat: ”Părinte profesor. Știm că această reîntregire a Bisericii ortodoxe române s-a produs cu forța, sub presiunea autorităților comuniste și la ordinul Moscovei. Cum puteți vorbi de reîntregire și elogia un act injust și imoral, devreme ce acesta s-a produs prin violență? Și cum puteți manipula discursul istoric, devreme ce se știe că episcopii greco-catolici, majoritatea preoților și a credincioșilor nu au trecut la ortodoxie?” Mi-a răspuns destul de sarcastic: ”Este un fapt care s-a întâmplat așa cum am spus și vă invit să veniți la Patriarhie să vedeți tabloul Reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române ”. Din lipsă de timp, nu am mai continuat dezbaterile, însă răspunsurile lor m-au făcut să mă întreb despre calitatea și echitatea lucrărilor prezentate. Și într-o pauză de cafea, un amic bun, tot ortodox, m-a luat la o parte și mi-a zis: ”În plen, suntem obligați să vorbit despre istoria oficială a bisericii noastre, dar în privat, să știi că sunt de acord cu tot ce ai semnalat tu”. ”Te înțeleg”, i-am răspuns, ”dar până când Biserica Ortodoxă Română nu îți va face în public Mea Culpa în privința momentului 1948 și pentru toată perioada comunistă, se va trăi în aceiași mizerie morală și spirituală caracteristică unor creștini mediocri”.

            Cât despre emisiunea de la Trinitas TV, vă sfătuiesc s-o urmăriți cu mare atenție, dar fără să vă lăsați antrenați pătimaș în gogoșii vânduți acolo. Dincolo de imaginile frumoase și discursurile celor intervievați – chiar dacă avem istorici și academicieni – emisiunea manipulează adevărul istoric, adică se minte cu nonșalanță. Astăzi, această emisiune de propagandă nu face altceva decât să arate că ortodoxia românească este din nou cu fața spre Răsărit, spre Rusia, și că Biserica Unită nu este biserica soră, ci o greșeală a istoriei.

        Un lucru rămâne clar. Momentul suprimării Bisericii Greco-Catolice din 1948 rămâne o pată neagră în istoria României. Cea care a contribuit la formarea a zeci de generații de buni români și buni creștini a fost persecutată și decapitată de regimul comunist, cu concursul fraților ortodocși, dar nu a adevăraților ortodocși care au fugit peste hotare sau au înfundat temnițele comuniste, ci a celor mai slabi în credință, care au renunțat să-L slujească pe Hristos, Domnul unității, al păcii și al dragostei frățești.

        Drept dovadă, iată mărturia unui ortodox român, Onisifor Ghibu (1882-1972), care de-a lungul vieții sale a avut o atitudine combativă faţă de greco-catolici.  Într-o scrisoare adresată lui Petru Groza în anul 1949, acesta s-a exprimat în mod public împotriva înregimentării Bisericii Ortodoxe Române în slujba intereselor atee ale Moscovei și a condamnat metoda unificării forțate a greco-catolicilor cu ortodoxia:

Onisifor_Ghibu_portret

Prof. Onisifor Ghibu. Sursa foto: Biblioteca Universităţii Lucian Blaga Sibiu.

”Panslavismul – topitoarea românilor

      Panslavismul  se desenează pe orizontul universal ca tendința tot mai evidentă a Rusiei de a uni sub o singură conducere toate popoarele de rasă slavă. Această unire nu reclamă neaparat o contopire teritorial politică; ea poate fi redusă și la una de simplă influență unitară politică, culturală, economică și spirituală. Partidul de la Moscova, cu tot caracterul internaționalist al lui, poate servi ca instrument minunat și în direcția panslavistă.

     Situația noastră geografică ne prezintă ca o piedică în calea visului de veacuri al panslavismului. Insulă latină cu orientări spre Apus, noi ne înfățișăm ca un factor indezirabil, ce trebuie înlăturat din drumul ideii pe care Rusia de totdeauna se simte datoare s-o urmărească până la deplina ei realizare.[1] […]”

”Deplasarea punctului de gravitație religioasă a României spre Moscova

       Dar nu numai pe teren politic și economic, guvernarea ta (este vorba de Petru Groza n.n.) a adus deplasări prăpăstioase, ci și pe teren religios. De o vreme încoace a fost atrasă într-un mod necorespunzător intereselor noastre și Biserica românească în sfera de influență a Moscovei.

       Este adevărat că Biserica românească a avut pe vremuri legături cu Patriarhia de la Moscova, dar acele legături n-au fost niciodată de dependență. Mai mult chiar, se poate afirma că vechile legături bisericești cu Rusia s-au îndreptat spre persoana țarilor, socotiți drept capi ai bisericii pravoslavnice de pretutindeni. Dar, deodată cu căderea țarilor, a fost lovită, aproape mortal, și pravoslavia rusească. Sub regimul URSS religia creștină a fost – se poate zice – desființată oficial și declarată ca mijloc de menținere în întuneric a poporului. După primul război mondial a slăbit în proporția în care ateismul a fost decretat acolo, oarecum, ca religie de stat. Poporul rus de astăzi, în marea lui majoritate, nu mai e nici ortodox, nici creștin, ci ateu. Acest fapt a determinat Biserica ortodoxă română să întreprindă între anii 1941-1944 un fel de cruciadă pentru re-încreștinarea populației din teritoriile rusești, ocupate în acea vreme de armata română.

       Cu toate acestea, după 1944, Patriarhia de la Moscova se ridică pe orizont – veritabil ”Deux ex machina” – ca un puternic far al ortodoxiei rusești, cu tendințe manifeste de centru panortodox, acoperind cu umbra sa vechile patriarhii istorice de la Ierusalim, Constantinopol, Antiohia și Alexandria […].

       Sub guvernarea ta, Biserica românească, anihilată sistematic prin tot felul de măsuri ale statului, a fost înfeudată și ea în Patriarhia de la Moscova, dacă nu organizatoric, dar spiritual.

     Or, Patriarhia de la Moscova nu este altceva decât o expresie și un tentacul al imperialismului sovietic și al ideii panslaviste. Aceasta s-a putut vedea mai presus de orice îndoială, cu prilejul Conferinței panortodoxe din 1948, de la Moscova, la care au trebuit să participe și delegații Bisericii române. Acea conferință a declarat război catolicismului și anglicanismului, pe motive de ordin politic.

       În loc de o politică creștină universală de pace, pe care statele politice nu sunt în stare să o realizeze cu nici un fel de mijloc și pe care ar fi datoare să caute a o înfăptui Biserica lui Christos, în totalitatea și universalitatea ei, mai presus de granițele politice și nuanțele confesionale, iată-ne în plin război religios, declanșat în interesul imperialismului sovietic, la care ne-am înhămat și noi.[2]

”Deraierea Bisericii românești de pe linia ei creștină și națională

    Sub presiunea ta și grație slăbiciunii conducătorilor ei, Biserica românească s-a înhămat la politica Bisericii rusești, deviind astfel și de la misiunea ei creștină, și de la tradiția ei de luptătoare pentru bunurile superioare ale neamului: libertatea de conștiință, libertatea națională, dreptatea, cultul eroilor religioși și naționali, respectul adevărului, pacea și dragostea dintre frați. […]

        Un al doilea fapt caracteristic pentru regimul actual este felul în care a refăcut unitatea religioasă a românilor, sfâșiată[3] de habsburgi în anul 1700. Această problemă, pe cât de importantă, pe atât de delicată, a fost rezolvată după o metodă pe care nici cei mai înverșunați dușmani ai neamului nostru nu s-ar fi încumetat să o aplice. În loc ca acest mare act să fi contribuit la consolidarea românismului și la întărirea creștinismului, el a adus cu sine o tulburare și o anarhie cari au slăbit și mai mult bietul nostru organism național, atât de crunt lovit de o vreme încoace. Biserica ortodoxă n-a dat nici în acest caz dovada necesară de o conștiință înaltă a misiunii sale; ea a acceptat, pur și simplu, inițiativele și metodele oficialității de stat, cari nici în acest punct n-au fost mai norocoase în alte sectoare.[4]

*

       Mă uit acum la acest tablou și nu văd altceva decât imaginea lui Cain care îl lovește pe fratele său Abel. Mai direct spus, imaginea persecuției și a hoției!

reintregirea BOR detaliu_1

Tabloul aşa-zisei reîntregiri a Bisericii Ortodoxe Române din sala de şedinţe a Patriarhiei de la Bucureşti. Sursa: http://basilica.ro/wp-content/uploads/2016/12/Hot%C4%83r%C3%A2ri-ale-Sf%C3%A2ntului-Sinod-privind-via%C5%A3a-Bisericii.jpg (28 octombrie 2017)

 

     Adevărata imagine a suprimării Bisericii Române Unite am găsit-o anul trecut în S.U.A, cercetând biblioteca Episcopiei noastre de Canton (Ohio). Ea a apărut în acest fel pe coperta periodicului bisericii noastre din S.U.A în anul 1949. Imaginea îl arată în prim plan pe Mântuitorul crucificat pe o seceră şi un ciocan înfipt în inima României, având alături doi clerici (un ierarh de rit bizantin îmbrăcat în veşminte liturgice care ţine într-o mână toiagul, în alta secera cu ciocanul, urmat de un cleric îmbrăcat într-o reverendă). În spatele clericului stă o sabie orientată spre el cu vârful,  semn că puterea lumească i-a obligat să-L răstignească pe Mântuitorul. Umbra „crucii” secerii-ciocan cade peste Catedrala metropolitană din Blaj, semn că Biserica Greco-Catolică este prigonită. Întreaga imagine este încadrată de un lanţ, simbol al închisorii în care a fost vârătă Biserica Unită şi întreaga Românie.

imagine calendar bru sua 1949

Imaginea simbol a suprimării Bisericii Române Unite din România de pe coperta Calendarului Bisericii Române Unite din S.U.A. pe anul 1949. Sursa foto: Silviu Sana

 

    Nu suntem mai buni dacă suntem ortodocși sau catolici, ci suntem mai buni, dacă simțim și acționăm creștinește, în adevărata dragoste a lui Hristos. Dumnezeu să ne ajute să putem spune întotdeauna adevărul, și în Hristos Isus, Domnul nostru, să ne cerem iertare pentru a trăi în pace și înțelegere ca frații!

 

[1] Pasajul este preluat dintr-o lungă scrisoare adresată de autor lui Petru Groza, intitulată sugestiv ”Petre Groza, Prim-ministru al României muribunde! Poporul Român te cheamă în judecată prin fiul său Onisifor Ghibu”(Detaliat la Onisifor Ghibu, Chemarea la judecata istoriei, București,  Editura Albatros, 1992, p. 39-122).

[2] Ibidem, p. 89-90.

[3] Cu acest termen, autorul rămâne ferm în apărarea ortodocșilor, viziunea sa istoriografică fiind partinică, considerând în mod greșit – ca de altfel mulți alți istorici chiar contemporani – că Unirea religioasă de la 1700 a fost impusă de Împărat și nu proclamată solemn prin voință liberă de către Sinodul de la 1697, 1698 și 1700 la Alba Iulia.

[4] Ibidem, p. 112-113.

Anunțuri
Categorii: Articole | Etichete: , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Sfântul Francisc printre noi

”E greu să afli un creștin, fie catolic, fie protestant, fie ortodox, care să nu identifice conceptul de sfințenie umană cu figura lui Francisc de Assisi, și care să nu-și fi dorit să-l imite într-un fel sau altul”. (Carlo Caretto)

   Prima dată când i-am cunoscut pe sfinți a fost când am intrat în biserică. De mână cu tata, încercam să deslușesc figurile lor, și plimbându-mă cu privirea asupra lor, m-am oprit în fața unei figuri mai puțin frumoase dar care iradia o forță extraordinară de bunătate și pace! Mai târziu, când am crescut, aveam să-l cunosc mai bine pe Sfântul care avea să mă inspire să fiu un bun creștin. Era Sf. Francisc din Assisi, supranumit și ”Sărăcuțul”.Francisc-img_1102

    Citindu-i viața m-a impresionat cât de frumos vorbea despre Creație, numind focul cu apelativul ”frate foc” sau chiar moartea cu ”sora moarte”. Nu găseam nimic înfiorător la toate acestea, ci un sens nou pe care l-a dat vieții sale. Și acest sens nou a generat, sub inspirația Spiritului Sfânt, o schimbare radicală în toată Biserica. L-am îndrăgit și l-am luat de patron spiritual, ajungând în anii studenției să mă rog la mormântul lui din basilica din Assisi.

”Preaînalte, Atotputernice şi Bunule Dumnezeu, laudă Ţie, mărire,
cinste şi binecuvântare, numai Ţie ţi se cuvin, o Preaînalte,
căci nici un om nu-i vrednic să-Ţi rostească numele.

Lăudat fii, Doamne, cu toate creaţiile Tale şi mai ales cu domnul frate Soare,
prin care Tu ne dai ziua, lumina.
El este frumos, strălucind cu mare mărire şi tot el Te întruchipează pe tine, Preaînalte.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru sora Lună şi pentru Stele,
Tu le-ai pus pe cer limpezi, preţioase, frumoase.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru fratele Vânt,
pentru aer şi pentru nori, pentru azurul liniştit
şi pentru toate stările vremii, prin ele Tu ţii în viaţă toate creaturile.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru sora Apă
care-i foarte trebuincioasă şi foarte înţeleaptă, preţioasă şi castă.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru fratele Foc,
cu care tu luminezi noaptea, el este frumos şi jucăuş;
de neîmblânzit şi puternic.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru sora mama noastră Pământul,
care ne ţine şi ne hrăneşte,
care rodeşte poame felurite cu flori smălţuite şi cu ierburi.

Lăudat să fii Tu, Doamne al meu, pentru cei care iartă din dragoste pentru Tine,
care îndură boli şi încercări, fericiţi atunci când pacea o salvează,
căci prin Tine, Preaînalte, vor fi ei încununaţi.

Lăudat fii Tu, Doamne al meu, pentru sora noastră, Moartea trupească,
de care nici un om viu nu poate scăpa; nefericire celor care mor în păcat de moarte,
fericire pentru cei pe care îi va surprinde împlinindu-Ţi voia,
căci cea de-a doua moarte nu-i va putea vătăma.

Lăudaţi şi binecuvântaţi pe Domnul meu,
mulţumiţi-I si slujiţi-L cu cea mai mare smerenie.”

    Înainte de a fi misionar printre alții, Francisc a ales să fie misionarul propriei sale vieți. A avut curaj să renunțe la propriul confort, lepădând hainele și bogățiile moștenite de la părinți și s-a aruncat în brațele Sorei Sărăcii, circulând desculț, fiind îmbrăcat doar cu un sac. A făcut-o din dragoste pentru Dumnezeu și aproapele. Atunci când a pășit în biserică, a avut curaj să renunțe să stea în banca celor mai de vază, alegând să stea în spate, alături de cei oropsiți și săraci. Astfel, a făcut legământ cu Sora Ascultare, o ascultare față de ierarhia Bisericii dar mai ales față de săracii lumii, în care el a văzut personificată întreaga umanitate. A făcut-o din dragoste pentru Dumnezeu și aproapele. A avut curaj să renunțe la plăcerile și bucurii lumești și s-a logodit cu Sora Curăție, din dragoste și devotament față de viața călugărească. A făcut-o din dragoste pentru Dumnezeu și aproapele. Era pașii misiunii pe care el îi făcea cu sine însuși, tocmai pentru a fi plăcut lui Dumnezeu și a face voia Lui. Și Dumnezeu l-a învrednicit să primească stigmatele Sale, rănile prin care s-a identificat cu Mântuitorul.85

”Preaînainte și Mărețe Dumnezeule

Luminează întunericul inimii mele,

Dă-mi credință dreaptă, dragoste perfectă și speranță sigură,

Dă-mi Doamne, umilință profundă

Ca să pot înțelege și să împlinesc Sfânta Ta Voință”.

 

    Pe cărările lumii de astăzi, Francisc pășește alături de noi și ne îndeamnă să trăim aventura sfințeniei, o aventură pe care el a trăit-o la superlativ așa cum ne dovedește și rugăciunea pe care ne-a încredințat-o:

”Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni:

Unde este ură eu să aduc iubire,

Unde este vină eu să aduc iertare,

Unde este dezbinare, eu să aduc unire,

Unde-i rătăcire, eu să aduc adevărul,

Unde-i îndoială, eu să aduc credință,

Unde-i disperare, eu să aduc speranță,

Unde-i întuneric, eu să aduc lumină,

Unde-i suferință, eu să aduc bucurie.

Doamne, ajută-mă ca mai curând eu să mângâi pe alții decât să fiu mângâiat,

Ca eu să-i înțeleg pe alții decât eu să fiu înțeles,

Ca eu să iubesc pe alții decât eu să fiu iubit.

Caci când mă uit pe mine însumi atunci mă găsesc,

Când iert atunci găsesc iertare,

Când mor pentru Tine, atunci înviu la viața de veci.

Amin.”

Categorii: Articole | Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Pași spre unitate sau spre dezbinare ?

pasi spre unitate sau dezbinare_foto

   Am participat recent la o liturghie într-o biserică ortodoxă, unde preotul a spus, în cadrul predicii, că două sunt biserici apostolice: cea ortodoxă și cea catolică. Imediat ce a spus aceasta, din strană, unul dintre cântăreți (un tânăr absolvent de teologie) a strigat în gura mare: ”Cum puteți să spuneți o asemenea erezie părinte? Doar biserica ortodoxă este apostolică și adevărată, catolicii sunt eretici.” În biserică, s-a lăsat tăcerea. Doar preotul a replicat: ”Despre asta, dacă vreți, vom vorbi mai târziu!” continuându-și predica.

     Trebuie să recunosc că am rămas perplex să văd cum și-a permis acel tânăr să-l ”certe” pe preot în cadrul predicii. Nu am auzit niciodată pe nimeni să ia cuvântul și să-l contrazică pe preot în timpul slujirii Sfintei Liturghii.

    Consider că gestul acelui tânăr a fost unul necugetat și neinspirat deloc de Spiritul (Duhul) Sfânt, cel care ne unește pe toți creștinii în a trăi ca frații unii cu alții. Tonul vocii preotului a fost unul împăciuitor și plin de bunătate în a-i învăța pe enoriași adevărurile de credință ale Bisericii și legătura dintre Biserica Ortodoxă cu cea Catolică, pe când tonul vocii tânărului era unul agresiv, ca și cum l-ar fi pălmuit pe preot, vrând parcă să-i arate că el știe mai bine învățătura Bisericii și doar el este în măsură să-i apere învățătura.

      Am simțit în acele momente că firava comunitate creștină care se afla în rugăciune în acea biserică, a fost biciuită de cuvintele rostite de acel tânăr, cuvinte care, din păcate, nu veneau din inima lui, ci dintr-un ungher al minții sale, unde lumina Spiritului (Duhului) Sfânt nu pătrunsese. Și într-adevăr, toți oamenii au rămas înmărmuriți la cuvintele tânărului. Bucuria sufletească dată de predica inspirată a părintelui a fost invadată de tulburare și nu înțelegeam de ce. Mi-a venit să reacționez și eu, dar l-am rugat pe Bunul Dumnezeu să nu mă părăsească și să risipească tenebrele Necuratului.

     Cât despre afirmația cum că ”catolicii sunt eretici”, în calitate de creștin greco-catolic și frate cu ceilalți creștini pot să spun următoarele puncte care ne apropie și deschid bucuria comuniunii, în cazul de față, dintre creștinii catolici și cei ortodocși, dar nu numai:

  1. Ne putem ruga împreună la Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Spiritul (Duhul) Sfânt. Rugăciunea este calea de a-L chema pe Dumnezeu să ne sfințească viața.
  2. Împreună cinstim și ne rugăm Sfintei Fecioare Maria și sfinților ca să mijlocească (să intermedieze), pentru ajutor din partea Bunului Dumnezeu.
  3. Avem preot sfințit de Episcop, care este rânduit să conducă, să învețe și să sfințească poporul lui Dumnezeu care suntem noi, creștinii botezați. Avem Episcop sfințit de alți Episcopi, până la Sfinții Apostoli și la Domnul nostru Isus Hristos. Unde este Episcop acolo este Biserica. Episcopul, prin hirotonirea episcopală, se leagă de Biserica Apostolică din primele veacuri fondată de Domnul Isus pe temelia lui Petru. Cred că și astăzi, Domnul Isus ne privește și se jertfește pentru mântuirea noastră, pentru Biserica Sa, care este Una, Sfântă, Catolică sau Sobornicească, chiar dacă noi oamenii am transformat-o în mai multe bisericuțe.
  4. Avem șapte taine (sau sacramente) și prin acestea Spiritul (Duhul) Sfânt lucrează pentru sfințirea și mântuirea creștinilor. Sfintele Taine ale inițierii creștine sunt: Botezul, Mirul, Euharistia (Sfânta Împărtășanie); Sfintele Taine ale vindecării sunt: Spovada (Mărturisirea), Maslul (Ungerea bolnavilor). Sfintele Taine ale comuniunii și slujirii sunt: Căsătoria și Preoția. (cf. Catehismul Bisericii Catolice. Vezi http://www.vatican.va/archive/compendium_ccc/documents/archive_2005_compendium-ccc_ro.html)
  5. Avem relații frățești și la nivel înalt, semn că Dumnezeu vrea ca toți să fim o singură turmă. Astfel, relațiile dintre catolici și ortodocși sunt mai numeroase în secolul XX decât au fost vreodată în toată istoria Bisericii. Un exemplu elocvent este ridicarea anatemelor dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă întâmplată la 7 decembrie 1965 atât la Roma, cât și la Constantinopol. Să reținem cuvintele deosebit de frumoase și împăciutoare ale Patriarhului ortodox al Constantinopolului, Atenagoras I (1948-1972) despre căutarea unității:

    Arcada0123

    Grup statuar Patriarhul Atenagoras și Papa Paul VI. Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Athenagoras_I 02.05.2017

  „Pentru secole întregi au fost discuţii între teologi şi nu au făcut nimic altceva decât să-şi întărească poziţiile. Am o întreagă bibliotecă despre asta. Şi de ce? Pentru că vorbesc cu teamă şi neîncredere faţă de celălalt, cu dorinţa de a se apăra pe sine şi a-i înfrânge pe ceilalţi. Teologia nu mai reprezintă o celebrare curată a misterului divin. A devenit o armă. Dumnezeu Însuşi este privit ca armă! Repet, nu ignor aceste dificultăţi, dar încerc să schimb atmosfera spirituală. Restaurarea iubirii reciproce ne va face să vedem întrebările într-o nouă perspectivă. Trebuie să exprimăm adevărul drag nouă – pentru că protejează şi celebrează importanţa vieţii în Hristos -, trebuie să-l exprimăm nu într-un mod repulsiv faţă de ceilalţi, pentru a-i face să admită că sunt înfrânţi, ci pentru a-l dărui din dragoste, pentru sensul său, pentru frumuseţea sa, la care trebuie să-i invităm şi pe ceilalţi. Trebuie să fim pregătiţi în acelaşi timp să ascultăm. Pentru creştini, adevărul nu este opus vieţii sau iubirii, ci le descoperă imensitatea. În primul rând, trebuie să ne eliberăm de cuvintele care au tendinţa de a naşte conflicte, ale trecutului negativ, din cauze politice, naţionale sau culturale care aduc ură şi n-au nimic de-a face cu Hristos. Apoi, trebuie să le angajăm în viaţa adâncă a Bisericii, în experienţa Învierii cărora trebuie să le servească. Trebuie să ne punem cuvintele în balanţa vieţii, morţii şi Învierii.“

  „Noi, ortodocşii, suntem vrednici de Ortodoxie? În afară de eforturile care au fost făcute în ultimii ani, ce fel de exemplu au oferit Bisericile noastre? Suntem uniţi în credinţă şi în comuniunea euharistică, dar am devenit străini unii de alţii, câteodată chiar rivali. Şi Tradiţia noastră extraordinară: Sfinţii Părinţi, Sfântul Grigorie Palama, Filocalia: trăieşte şi este creativă în interiorul nostru? Dacă suntem satisfăcuţi să repetăm formule fixe şi să le ridicăm împotriva fraţilor noştri creştini, atunci moştenirea noastră va deveni ceva muribund. Dăruirea, umilinţa, reconcilierea ne fac, într-adevăr, ortodocşi, ţinând credinţa nu doar pentru noi înşine, ci pentru unirea tuturor.“ (Sursa: Alexandru Dinu, ”Patriarhul Atenagora I, ierarhul reconcilierii” în ”Ziarul Lumina” varianta on-line http://ziarullumina.ro/patriarhul-ecumenic-atenagora-i-ierarhul-reconcilierii-42119.html 02.05.2017).

  1. Avem și dificultăți între noi creștinii catolici și ortodocși, și trebuie să le recunoaștem în spiritul iubirii aproapelui și a lui Dumnezeu. Doar dragostea dă această forță a recunoașterii, și din acest punct trebuie să pornim spre a ne depăși limitele și de a ne îndrepta cu pași repezi unul spre celălalt și a ne îmbrățișa cu bucurie.
  2. Dar cel mai mare dar pe care îl avem în mod gratuit de la Domnul toți creștinii, ori de câte ori îl cerem și suntem cu inima deschisă față de El, este dragostea. Despre dragoste a vorbit Isus în pilda Fiului Risipitor și din dragoste s-a jertfit pentru noi oamenii ca să fim primiți în Împărăție.

 

    Să învățăm din această întâmplare că Biserica Catolică nu trăiește în ”greșeală” sau erezie ci este Biserică la fel cum este și Biserica Ortodoxă, fiind declarate de către Conciliul Vatican al II-lea (1962-1965) drept Biserici surori. Despre aceste Biserici surori a vorbit și Papa Ioan Paul al II-lea în documentul ”Ut unum sint”:

” 56. După Conciliul Vatican II și legându-se din nou de acea tradiție, s-a restabilit obiceiul de a atribui denumirea de „Biserici surori” Bisericilor particulare sau locale strânse în jurul episcopului lor. Apoi, suprimarea excomunicărilor reciproce, înlăturând un obstacol dureros de ordin canonic și psihologic, a fost un pas foarte semnificativ pe calea spre comuniunea deplină.

Structurile de unitate existente înainte de despărțire sunt un patrimoniu de experiență care ne călăuzește drumul spre regăsirea comuniunii depline. Evident, în cursul celui de-al doilea mileniu, Domnul nu a încetat să dăruiască Bisericii sale roade îmbelșugate de har și de creștere. Însă, din păcate, îndepărtarea reciprocă progresivă dintre Bisericile din Occident și din Orient le-a privat de bogățiile darurilor și ajutoarelor reciproce. Un efort însemnat trebuie depus cu harul lui Dumnezeu, pentru a restabili între ele comuniunea, izvor de atâtea binefaceri pentru Biserica lui Cristos. Acest efort cere întreaga noastră bunăvoință, rugăciune smerită și o colaborare perseverentă pe care nimic nu trebuie să o descurajeze. Sfântul Paul ne îndeamnă: „Purtați-vă poverile unii altora” (Gal 6,2). Cât de mult ni se potrivește și cât este de actual îndemnul apostolului! Denumirea tradițională de „Biserici surori” ar trebui să ne însoțească neîncetat pe acest drum.” (a se vedea documentul on line la http://www.magisteriu.ro/ut-unum-sint-1995/ 02.05.2017).resize-of-1999-papa_mediafax

                                                                                  *

     Cel care nu caută unitatea atât în familie, societate și mai ales în relațiile dintre creștini, nu este un bun creștin. Un bun creștin este acela care trăiește poruncile și le aplică în viața lui. Mai mult, el îl cinstește și-l respectă pe preot ca pe părintele său, cel care, din dragoste curată față de Dumnezeu și Biserica Sa, s-a pus înaintea lui să se roage pentru sfințirea vieții. Preotul este cel care îl apropie și oferă bucuria comuniunii lui Dumnezeu, și având această comuniune cu Dumnezeu, implicit și el, credinciosul, o are față de ceilalți frații creștini chiar dacă nu fac parte din comunitatea lui de apartenență. ”Și numai sunt eu cel care trăiesc, ci Hristos trăiește în mine!” (Galateni 2, 20).

”Deci fraților, bucurați-vă! Desăvârșiți-vă, mângâiați-vă, fiți uniți în cuget, trăiți în pace și Dumnezeul dragostei și al păcii va cu voi” (2 Corinteni 13, 11).

 

Categorii: Articole | Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

… SPRE GOLGOTA

244161_Exercitium Pietatis Dei_Posoni_1782_img_5

Sursa: Exercitium Pietatis Dei, Posoni, 1782, BJB 244161

Alături de mulțime, am pășit și eu, urcând în fugă

… spre Golgota.01_Isus imbratiseaza crucea

Strigăte, îmbrânceli, forfotă, înghesuială, o mulțime care mă copleșea și care mă mâna să strig și să condamn pe Omul ce mergea

… spre Golgota.

Tremuram de nervi, râdeam și țipam la Omul ce căzuse sub greutatea crucii în drumul său

… spre Golgota.02_Isus isi duce crucea

Omul m-a privit și am înțeles că trebuie să duc eu crucea

… spre Golgota.

__________________________________________________________________________________________

                                          ISUS ÎMBRĂŢIŞEAZĂ CRUCEA

                                    ( Ruga – Pentru Sfînta Unire a Creştinilor )

 

Spre-a-I da TATĂLUI mărire

Şi mie pierdutul har,

DOMNUL, fără-mpotrivire,

Îşi ia Crucea spre Calvar.

 Să se lepede de sine,

Cîţi să mă urmeze vor,

 Şi să vină după Mine,

 Blînd purtîndu-şi Crucea lor.

03_Isus imi da crucea

DUMNEZEULE-AL DREPTĂŢII,

Fă-mă Crucea s-o cinstesc

Şi, în ziua Judecăţii,

Prin ea să mă mîntuiesc.

Prin ea, DOAMNE ÎMPĂRATE,

S-aduni şi Tu, cu-al Tău har,

La un singur sfînt Altar,

Întreaga Creştinătate !

 

(Poezie scrisă de Ep. Iuliu Hirțea, a se vedea Ep. Iuliu Hirțea, Rorate Caeli…, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2014, p. 58-59).

04_Sfanta Cruce

Categorii: Articole | Etichete: , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Să învăț să fiu…

      Pentru fiecare din noi există un moment al vieții care vorbește despre viață și despre Dumnezeu. Despre cât de frumoasă și prețioasă este ea! Dar mai ales despre faptul că îmi vorbește să învăț despre câtă iubire a pus Dumnezeu în lume, creație și în om!

         Mă uit în jurul meu și văd cât de miraculos a țesut Dumnezeu
rau cristior.jpgaceastă lume!

       El, Creatorul, a lucrat din iubire pentru ca eu să am lumină. Lumina l-a ascultat pe Dumnezeu și s-a dăruit oamenilor, ca ei să poată vedea darurile Sale! Să învăț de la lumină și să fiu ca ea, pentru ca oamenii să vadă bunătatea și binecuvântările lui Dumnezeu!

         El, Creatorul, a lucrat din iubire pentru ca eu să am roade și vietăți pe pământ. Roadele și vietățile l-au ascultat pe Dumnezeu. Ele s-au dăruit oamenilor pentru ca ei să poată trăi bine pe pământ. Să învăț de la roade și de la vietăți, să fiu darnic cu cei din jurul meu!

      El, Creatorul, a lucrat din iubire și înainte de a-L crea pe om, l-a creat pe Fiul Său, pe Isus Hristos, pentru ca eu să primesc împăcarea și mântuirea. Isus L-a ascultat pe Dumnezeu-Tatăl și și-a dat viața pentru mine și pentru toată umanitatea! Să învăț de la Isus, să iert și să salvez! Să învăț să nu țin prea mult la viața mea, ci să o jertfesc pentru aproapele meu!

         El, Creatorul, a lucrat din iubire și l-a dragesti-sf-antoncreat pe om pentru mine. L-a
înzestrat cu calități alese, dar mai ales cu darul libertății. Omul nu a știut ce să facă cu libertatea și a considerat că totul i se cuvine. A uitat de Creatorul Său, a uitat de ceilalți oameni și astfel s-a îndepărtat de Dumnezeu și de aproapele! Să învăț de la om, să nu-l judec, că și eu sunt asemenea lui, cu limite și slăbiciuni! Să-l iubesc mai mult decât pe mine!

         El, Creatorul, a lucrat din iubire și a creat apoi, pentru mine, pe sfinți și pe eroi. Făcuți din aceiași plămadă ca și omul, sfinții și eroii și-au îndreptat privirea spre Dumnezeu și au mulțumit pentru darul libertății! Așa au pornit la drum prin lume. Tuturor celor care le ieșeau în cale au vestit, prin faptele vieții lor (onoare, generozitate, altruism, politețe, hărnicie, patriotism, fidelitate, curăție, credință, speranță cumpătare, înțelepciune ș.a.), că Dumnezeu îl iubește pe om! Să învăț și eu să fiu sfânt și eroul lui Dumnezeu!

lorau city.jpg

Categorii: Articol, Articole | Etichete: , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.