Articole etichetate cu: Oradea

Preasfințitul Vasile Hossu – 20 de ani de la plecarea la Tatăl Ceresc*

ar 013

P.S.S. Vasile Hossu alături de credincioși. Sursa: Arhiva EGCO

   Preasfințitul Vasile Hossu s-a născut la data de 17 mai 1919, în localitatea Carei, din părinţii Gheorghe Hossu, funcţionar poştal, originar din Pişcolt (judeţul Satu Mare) şi Iuliana (născută Buteanu) originară din Şomcuta Mare (judeţul Maramureş). După primele 2 clase primare se mută cu familia la Oradea, unde tatăl său se angajase ca funcţionar la Poştă. Copilăria şi-o petrece într-unul din cartierele oraşului, unde, faptul că a întâlnit copii de diferite etnii, l-a ajutat, ca în viitor, să fie înţelegător faţă de toţi cei din jurul său.

             Primele cunoştiinţe religioase le-a primit de la mama sa, care i-a insuflat credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele. A urmat studiile secundare la Liceul „Emanuil Gojdu”, unde a fost îndrumat de profesori de frunte ai urbei: Augustin Cosma, Theodor Neş, ş.a. În aceşti ani face cunoştinţă cu mişcarea cercetaşilor, care îi descoperă iubirea faţă de natură şi drumeţiile în aer liber. A obţinut diploma de bacalaureat în 1939, după care, aspiraţiile din copilărie l-au condus la Bucureşti, unde s-a înscris la Şcoala de Aviaţie de la Cotroceni. Dezamăgit de figurile triste ale unor ofiţeri polonezi care se refugiaseră în România datorită războiului, cât şi datorită mamei sale, renunţă la Şcoala de Aviaţie.

           Simte chemarea lui Dumnezeu și în toamna anului 1939 s-a înscris la Academia de Teologie Română Unită din Oradea. Părintele franciscan Ioan Gârleanu, ce i-a fost îndrumător spiritual, şi Episcopul Ioan Suciu l-au călăuzit să aprofundeze chemarea spre preoţie. La 17 aprilie 1941 primeşte treapta Lectoratului din partea Episcopului Frenţiu şi după cei 4 ani de studiu, la 4 februarie 1945, Episcopul Suciu îl hirotoneşte preot celib.

5_rezistentul

    La rugămintea Episcopului Frenţiu, pleacă la Bucureşti pentru completarea studiilor, obţinând diploma de profesor de limba română. Imediat după hirotonire, pentru o scurtă perioadă, a fost numit administrator-parohial la parohia Oradea-Velenţa pentru ca ulterior, să fie numit îndrumător spiritual la Academia teologică. În toamna anului 1945 este trimis la Şimleul-Silvaniei, şi încadrat ca profesor de religie şi limba franceză, la Liceul „Simion Bărnuţiu”. Pe lângă activităţile didactice i s-au încredinţat organizarea şi conducerea „Reuniunii Mariane”, catehizarea şi organizarea „Cruciatei Euharistice” de la Şcoala de Agricultură şi Gimnaziul industrial de fete.

    Evenimentele tumultoase ale anului 1948, l-au găsit, pe preotul Vasile Hossu, în parohia Vadu Crişului. Refuză să semneze trecerea la ortodoxie, îndemnându-şi credincioşii să-şi păstreze cu tărie credinţa. După interzicerea Bisericii Greco-Catolice şi arestarea episcopilor a reuşit, să se încadreze ca profesor suplinitor într-un sat din judeţul Cluj (Valea Drăganului – Traniş). A reluat legătura cu preoţii greco-catolici nearestaţi şi cu noul Episcop, Iuliu Hirţea. Pentru activitatea sa ”clandestină”, a fost arestat în 1952, şi apoi, anchetat timp de 6 luni, în beciurile Securităţii din Oradea. Este condamnat, împreună cu cei din „Lotul Hirţea”, pentru falsul motiv ”spionaj” şi nedenunţarea activităţii ”clandestine” noului Episcop orădean. După 2 ani de închisoare, este eliberat şi a revenit ca profesor în mica localitate Traniş, de pe Valea Drăganului. În 1956 a obţinut cea de-a doua licenţă în filologie. Activitatea de la Traniş nu s-a rezumat numai la catedră, ci a desfăşurat şi o activitate creştină, religioasă şi de apostolat. Se înfrăţise cu oamenii de la munte ce l-au primit cu dragoste şi preţuire. Era nu numai profesorul îndrăgit de elevi, ci şi omul apropiat şi spiritualul multora dintre oamenii satului. Vacanţele de vară le-a petrecut în mijlocul copiilor şi tinerilor, alături de care a colindat toţi Munţii Apuseni.

Pr Vasile Hossu_foto Securit_1953

Fotografia Pr. Vasile Hossu din dosarul de Securitate (1953). Sursa: ACNSAS, P. 378.

  După 1964 a fost adesea vizitat de Episcopul Iuliu Hirţea care l-a preţuit foarte mult. În modesta casă de la Tranişu au fost oficiate, în secret, Liturghii, botezuri, cununii şi chiar hirotoniri de preoţi. Într-o noapte, printr-o minune a Providenţei scapă cu viaţă din casa în care locuia, care s-a prăbuşit în urma unei alunecări de teren.

            În 1988, după pensionare este chemat la Oradea, unde a desfăşurat o activitate pastorală, cu deosebire catehetică, clandestină, insistând cu predilecţie la educarea şi formarea creştină a tineretului. Această activitate a desfăşurat-o în parohia romano-catolică „Sf. Maria” de pe strada General Traian Moşoiu.

Ps Vasile si Papa Ioan Paul

PSS Vasile Hossu și Sf. Papă Ioan Paul al II-lea. Sursa: Arhiva EGCO.

   Urmare a vieţii sale exemplare, canonicul Coriolan Tămâian, care deţinea puterea ordinară de jurisdicţie în eparhia Oradiei din 1978, după moartea Episcopului Iuliu Hirţea, l-a desemnat pe preotul profesor Vasile Hossu, succesor al său, devenind astfel, după moartea lui Coriolan Tămâian, în 1989, Ordinarius diecezan. În această calitate l-a găsit Revoluţia din 1989. La 3 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe Vasile Hossu, Episcop titular al Eparhiei de Oradea, iar la 27 mai, într-un cadru festiv, care a avut loc la Baia Mare, a fost consacrat Episcop, prin punerea mâinilor Mitropolitului dr. Alexandru Todea, asistat de delegatul Sfântului Scaun, Guido del Mestre, şi de Episcopul Ioan Ploscaru al Lugojului.

      Sub îndrumarea sa se pun bazele şi se deschid instituţiile de învăţământ desfiinţate în 1948. Instituţia destinată formării candidaţilor la preoţie şi-a reluat activitatea în 1991, sub o nouă titulatură – „Institutul Teologic Greco-Catolic din Oradea”. În 1992 s-a deschis Liceul Greco-Catolic, în fosta clădirea a Şcolii Normale Române Unite din Oradea, activitatea de supraveghere, îndrumare şi asistenţă spirituală a tinerilor din internatul Liceului Greco-Catolic, fiind încredinţată comunităţii Fraţii Şcolilor Creştine.

     În plan pastoral, reînfiinţează parohii în judeţele Bihor, Sălaj şi Satu Mare, pentru care, în timpul vieţii sale, a hirotonit peste 50 de preoţi. În Oradea, a organizat ţinerea serviciilor religioase în Sala de festivităţi a Şcolii Normale Unite (Liceul Greco-Catolic), devenită capela Sf. Nicolae, a primei parohii greco-catolice reînfiinţate. În 1993 a început construirea unei impunătoare biserici în cartierul Rogerius, finalizată şi sfinţită în 1994, pe care a încredinţat-o spre păstorire Părinţilor Franciscani Conventuali. Aceştia vor păstori şi  comunităţile greco-catolice din Carei şi Holod. Pentru o diversificare a activităţii pastorale, a primit în Eparhia orădeană şi Congregaţii feminine: „Misionarele Patimilor lui Isus”, „Inima Neprihănită a Mariei” (Oradea), „Surorile Minime ale Reginei Purgatoriului” (Beiuş), “Congregaţia Surorilor Oblate Asumţioniste” (Oradea), ş.a.

    Plin de modestie şi dragoste faţă de tineri, Episcopul Vasile Hossu a insistat pe formarea şi educarea tinerilor în spirit creştin, ca o necesitate imediată de re-evanghelizare şi de refacere a numărului de credincioşi, după aproape 50 de ani de “catacombe”. Astfel, pe lângă asociaţiile şi reuniunile de pietate, deja consacrate în perioada interbelică (AGRU, ASTRU şi Reuniunea Mariană), apar şi alte grupuri: oratoriul „Maria Imaculata”, grupul de cercetaşi, etc.

     În privinţa raporturilor cu celelalte culte, Episcopul Vasile Hossu a fost un om al dialogului şi al înţelegerii. Plin de modestie, cu o structură sufletească permanentă de bunăvoinţă, de iertare faţă de cei care au prigonit Biserica Română Unită, a căutat totdeauna calea dialogului ecumenic pentru unitatea cu Bisericile surori.

ar 102

PSS Vasile Hossu alături de PSS Vasile Coman, episcopul ortodox al Oradiei. Sursa: Arhiva EGCO.

      La 8 iunie 1997, Episcopul Eparhiei de Oradea, Vasile Hossu, trecea pragul eternităţii, la vârsta de 78 de ani. A fost înmormântat în curtea Bisericii Mănăstirii Franciscane „Maica Domnului”, reprezentanţii Episcopiei Ortodoxe nefiind de acord cu înhumarea în cripta Catedralei Sf. Nicolae. La 13 mai 2007, cu prilejul comemorării a 230 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea (1777), osemintelor sale au fost exhumate şi aşezate în cavoul Episcopilor de sub altarul Catedralei Sf. Nicolae.

  • prezenta biografie apare și pe sit-ul http://www.egco.ro, făcută de subsemnatul în urmă cu câțiva ani la rugămintea PSS Virgil Bercea.
egco24iul 008

Colaj de imagini și fotografii reprezentând Biserica Greco-Catolică renăscută după evenimentele anului 1989. Episcopul Vasile Hossu (în rugăciune) a ctitorit sub inspirația Spiritului Sfânt și călăuzirea Sf. Fecioare Maria, Biserica Mănăstirii Franciscane din Oradea-Rogerius, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”. Sursa: ARhiva EGCO. 

 

 

Categorii: Articole | Etichete: , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Biserica Greco-Catolică din Bihor și ancheta autorităților din anul 1727*

 Unirea românilor din jurul Oradiei şi din comitatul Bihor cu Biserica Romei s-a produs pe fondul acţiunilor intreprinse aici de către episcopul de Muncaci.[1] Rolul acestei episcopii rutene, a fost esenţial. Unirea a fost o secvenţă, a unui complex ce a început în anii 1595-1596 la Brest, care s-a continuat cu Uzgorodul, Peč, Satu Mare şi s-a încheiat cu unirea românilor transilvăneni între 1697- 1701.[2]

      Unirea românilor din Partium cu Biserica Romei a creat un impact profund asupra echilibrului religios din epocă. Evenimentul s-a inserat în condiţiile unei situaţii generale conflictuale care, în centrul şi estul european, s-a manifestat mai aprins prin amploarea cruciadei, continuată de habsburgi prin Contrareformă. Cucerirea cetăţii orădene de trupele reunite sub stindardul Ligii Sfinte, în mai – iunie 1692, semnifică în istoria oraşului şi a regiunii înconjurătoare, sfârşitul unei epoci istorice – epoca paşalâcului turcesc orădean – caracterizată prin discontinuitate şi contrară naturii şi spiritului oamenilor şi locurilor, şi începutul uneia radical noi, ce conţine mai toate elementele caracteristice lumii moderne.[3]

     Cetatea Oradea a fost de la început în atenţia Ligii, fiind considerată punct strategic important în campania împotriva turcilor. În ocuparea cetăţii, un rol important l-au avut sârbii refugiaţi pe teritoriul regatului Ungariei imediat după anul 1690. Aceştia au identificat repede apartenenţa religioasă a românilor întâlniţi aici ca fiind aceeaşi cu a lor. Şi pentru că ierarhia bisericească a românilor a fost una efemeră, au încercat pe întreg parcursul secolului al XVIII –lea să îi subordoneze canonic episcopiei sârbeşti de la Arad, un centru religios ortodox creat şi cu intenţia să lovească în Unirea cu Biserica Romană.

            Cetatea Oradea, din totdeauna un punct strategic central-european important, îşi schimbase în mare măsură structura populaţiei, în urma colonizărilor şi a transferurilor de populaţie dinspre teritoriile supuse Imperiului otoman din a doua jumătate a secolului al XVII –lea. Împrejurările războiului împotriva turcilor concentraseră în zonă emigranţi balcanici, mai cu seamă sârbi care, ca şi în Banat şi Ungaria, au contribuit substanţial la succesele militare ale austriecilor. Alăturând-se românilor (sau atrăgându-i pe aceştia în comunităţile religioase sârbeşti), ei au creat o consistentă comunitate ortodoxă, cooptată în conducerea oraşului aflat sub stăpânire turcească.[4]

      Istoriografia nu aminteşte numărul credincioşilor şi al satelor bihorene care au aderat la Unire în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea. Se ştie doar că erau sate din jurul Oradiei şi din districtul Beiuşului.[5] În anul 1692, atunci când armatele imperiale au intrat în Oradea, pare că au găsit în locul episcopului catolic unul de rit bizantin neunit. Acest episcop ar fi fost Efrem Banianin,[6] cel care apare într-o diplomă a împăratului Leopold din 4 martie 1695, în care sunt confirmate privilegiile mitropoliei de la Carlovitz şi jurisdicţia peste mai multe episcopii, între care şi cea de Eger  şi a Oradiei.[7]

     Diploma leopoldină din 1695 este destul de elocventă în a ne arăta că Banianin nu era episcop peste românii din Bihor sau Oradea, ci pur şi simplu peste sârbii veniţi din Serbia şi aşezaţi prin oraşele şi centrele militare de aici, la fel cum erau pomeniţi, în aceeaşi diplomă şi ceilalţi episcopi sârbi din Ungaria. Tot aici este precizat că li se recunosc drepturi peste regiunile desemnate lor de autoritatea militară, unde au avut un număr corespunzător de credincioşi care s-au aşezat acolo temporar.[8]  În exercitarea jurisdicţiei lor bisericeşti peste conaţionalii lor, episcopii sârbi nu aveau voie să tulbure drepturile episcopilor romano-catolici care, în baza hotărârii Conciliului Lateran II, nu admiteau (nu aveau dreptul) jurisdicţia altui episcop creştin pe teritoriul jurisdicţiei lor eclesiale, cu atât mai puţin pe cel laic-civil.[9] Alungat din Buda[10], el a  plecat la Roma pentru a-şi îmbunătăţi situaţia.[11] Acesta a fost alungat din Bihor de episcopul din Arad, Isaia Diacovici, unul din membri numeroasei colonii sârbeşti privilegiate de împăratul Leopold, care a încercat să îşi extindă jurisdicţia şi asupra Bihorului, odată cu cea peste eparhia Ineu-Arad pentru care a primit confirmare imperială. În Oradea a avut chiar un om de încredere în persoana protopopului Ioan din Velenţa.[12]

            Urmaşul său, Petru Hristofor se pare că a păstorit între anii 1711 – 1712, probabil printre sârbii care s-au stabilit în Velenţa şi macedo – românii din Oradea.[13] Trebuia amintit mai inainte că Biserica ortodoxă sârbească, a primit de la suveranul habsburgic, în 1690, dreptul de a se muta pe teritoriul Ungariei. Astfel a fost legalizat întregul ei corp, actul fiind necesar pentru ca aceasta, în momentul părăsirii teritoriului sârbesc, şi-a schimbat statutul juridic, intrând într-un spaţiu juridic nou în care, fără aceste „privilegii” atât rezidenţa cât şi funcţionarea bisericii lor ar fi fost imposibilă.[14] Înzestrarea ierarhiei clericale sârbe cu privilegiile din 1690, a creat în graniţa orientală a Imperiului, încă nestabilizată pe deplin, un puternic bloc ortodox. Menţinerea lui cu privilegii deosebite într-o epocă de ofensivă a Contrareformei spre regiunile orientale ale imperiului, în vecinătatea stărilor şi ordinelor privilegiate din Ungaria şi Transilvania, se explică oarecum prin nevoile de ordin militar ale imperiului, aflat în confruntare directă cu Poarta Otomană, dar şi prin raţiuni de ordin politic, respectiv nevoia echilibrării raportului de forţe în această regiune, contrapunând blocul confesional ortodox stărilor şi ordinelor opozante din Ungaria şi Transilvania.[15] Această contrapunere, sau direcţie politică a Vienei se suprapunea cu un mai vechi proiect al catolicilor: acela de a lovi în Reforma protestantă prin unirea popoarelor de rit bizantin din centrul şi estul european.

            Pentru a consolida poziţia mitropoliei sârbe de Carlovicz şi în general a ortodoxiei în Imperiul habsburgic, în dispută cu Contrareforma în plină ofensivă, ierarhia bisericească de la Carlovicz a încercat, în intervalul de timp 1690 – 1740, să-şi extindă autoritatea spirituală asupra tuturor popoarelor ortodoxe din Banat, Ungaria şi Transilvania, alături de sârbi cei mai numeroşi fiind românii şi grecii. În această tentativă s-au lovit de refuzul Vienei, care a încercat să promoveze Contrareforma prin toate mijloacele, mai cu seamă pentru a întări poziţiile Bisericii Catolice în aceleaşi zone. Analiza actelor emise de ierarhia sârbă şi de Curtea vieneză în acest interval surprinde indirect disputa în jurul limitelor jurisdicţiei Carloviczului şi a ariei de extindere a privilegiilor.[16] În timp ce ierarhii sârbi îşi arogau jurisdicţia asupra tuturor popoarelor ortodoxe,[17] în unele părţi pe care le locuiau uniţii, postulând deci şi extinderea privilegiilor ilirice asupra lor, actele emise de Viena au limitat strict aria de cuprindere a privilegiilor asupra sârbilor din Ungaria.[18] Disputa ce a luat naştere între Carlovicz şi Viena nu a fost dusă  până la ultimele consecinţe din cauza faptului că cele două părţi mai aveau nevoie una de cealaltă: Viena, de potenţialul militar al populaţiei sârbe, iar ierarhia sârbă de sprijinul dinastiei în faţa contestării privilegiilor de către strările şi ordinele privilegiate din Ungaria şi Transilvania, care refuzau sistematic să accepte împărţirea privilegiilor până acum exclusive cu alte categorii sociale sau etnii. Treptat, în prima jumătate a secolului al XVIII –lea, până în jurul anului 1740, Carloviczul şi-a extins autoritatea asupra ortodocşilor din Banat, din Ungaria de sud, mai cu seamă din comitatele Arad şi Bihor. Locuitorii acestor teritorii au sperat să beneficieze, implicit, şi de privilegiile acordate iniţial sârbilor.[19] Numai că acei ortodocşi  sau graeci ritus sacerdotis  „de pe acele teritorii” erau români şi ruteni, care încă înainte de venirea sârbilor pe teritoriile din nord-estul Ungariei, au intrat în comuniune cu Biserica Catolică.

     În timpul conflictului rákóczian (1703-1711), s-a produs un recul al credinţei catolice de care ortodocşii au profitat. În timpul acestui război Petru Hristofor s-a instalat în comitatul Bihor, recâştigând spectaculos terenul pierdut de răsăritenii ”schismatici” în timpul arhipăstoririi lui Iosif de Camillis, atrăgând de partea sa în special parohiile din jurul Beiuşului.[20] Urmaşul lui Diaconovici – avansat patriarh – în scaunul episcopal de la Arad, a fost Ioanichie Martinovici (1710 – 1721).[21] După încetarea ostilităţilor, documentele consemnează o serioasă intervenţie  a episcopului din Arad, mai cu seamă în părţile sudice ale comitatului Bihor. La 13 iunie 1711, Mihai Kébell a semnalat episcopului orădean romano – catolic Emeric Csáky, despre scandalul pe care l-a provocat  în întregul comitat episcopul sârb de la Arad, în urma căruia mulţi preoţi i s-au alăturat, în timp ce alţi preoţi s-au plâns că acesta i-a îndemnat să se opună cu putere Unirii. Chiar în acele zile când Kébell îi scria lui Emeric Csáky, episcopul arădean se găsea în zona Beiuşului, unde abuza de puterea arhierească pe care o avea, nu făcând propagandă împotriva Unirii cum s-ar fi aşteptat, ci încasând de la locuitori taxa ce i se cuvenea unui episcop.[22] Abuzul făcut de acesta se înscrie în politica pe care ierarhii sârbi, au făcut-o în „a sprijini” comunităţile de rit răsăritean, care nu erau totdeauna şi sârbeşti. Însă nu toţi preoţii români l-au acceptat pe episcopul sârb de la Arad, unii protestând pe lângă vicarul romano-catolic că acesta i-ar fi îndemnat „cu putere” împotriva Unirii. Indignarea vicarului împotriva arhiereului arădean se datorează faptului că, anterior, toţi românii au fost uniţi, iar acum episcoul sârb i-a întors la religia ”schismatică”, spre marea pagubă a Sfintei maici a Bisericii.[23]

            Relaţiile locuitorilor români din Oradea cu episcopul sârb de la Arad şi încercările acestuia de a veni în comitat în „vizită canonică”, au tensionat puternic raporturile confesionale locale. Pretenţiile ridicate asupra Bihorului de către episcopii sârbi ulteriori lui Ioanichie Martinovici, sunt fundamentate dintr-un punct de vedere. Acestea nu sunt posterioare evenimentului produs la 22 iunie 1714, ci pot fi căutate înainte cu mai mulţi ani. Ele se găsesc în privilegiile illyrice date de către împărat sârbilor care au locuit pe teritoriile Ungariei după 1690, în care se inserează şi comitatul Bihor. Acestea au fost motivaţia principală pe baza căruia episcopii sârbi posteriori  lui Ioanichie Martinovici, au încercat să îşi extindă păstorirea şi asupra întregului teritoriu al comitatului Bihor, deşi ar fi trebuit să se limiteze doar la comunităţile răsăritene de limbă sârbă. Căci cele româneşti, în ciuda crizei de după conflictul rákóczian, erau deja unite şi sub ascultarea episcopului greco-catolic de Muncaci sau a împuternicitului acestuia, vicarul episcopului romano-catolic de Oradea.

    Acţiunile în forţă ale episcopiei romano-catolice au dat rezultate doar pentru câtiva ani. Cert este că după tulburările dintre anii 1711 – 1714, a urmat o perioadă de linişte în viaţa religioasă a comitatului, în care credincioşii români n-au mai fost tulburaţi de conflicte religioase. Episcopul Ioanichie Martinovici nu s-a opus acţiunilor pe care preotul misionar Paul László – care, în 1713, a primit titlul de praepositus de ruthenis, custos canonicus Varadiensis ac per diocesim ritus graeci arhidiaconus – le-a intreprins pentru readucerea românilor la Unire.[24] Vizitaţiile sale canonice intreprinse în perioada 1724-1725, menţionate în documentul întocmit la 18 iulie 1725 şi numit „Visitatio et instructionaliter elaborata connotatio presbiterorum graeci ritus” menţionează toate satele vizitate şi, în urma discuţiilor purtate cu preoţii locali, el a considerat că 58 de parohii din cele 91 vizitate prezintă disponibilitatea de acceptare a religiei greco-catolice. Cel mai mare succes l-a obţinut în districtele Beiuş şi Oradea. În schimb în districtul Locului şi al Crişului Repede, rezultatul a fost nesemnificativ, motivat prin nemultumirea locuitorilor faţă de obligaţiile impuse de episcopul latin (mai ales dijma) care a generat puternice mişcări sociale, desfăşurate în 43 de localităţi din această zonă, în primele trei decenii al secolului al XVIII-lea.[25]

     Activitatea lui Paul László a întâmpinat o împotrivire mai mare din partea noului episcop arădean, Vichentie Ioanovici (1726 – 1731).[26] Acesta s-a raliat „tradiţiei” predecesorilor săi, continuând politica de  încălcare a prevederile privilegiilor illyrice, a legilor comitatului, obstaculând acţiunile Bisericii Catolice locale. După ce a ajuns episcop, la 11 septembrie 1726, a obţinut, prin îngăduinţa Consiliului de război din Viena,[27]  permisiunea  de a intra în comitatul Bihor. Mai obţine promisiunea că i se va oferi în acel scop şi asistenţă militară.[28] Prevăzut cu acest permis, de altfel contrar diplomei imperiale din 27 mai 1701, în 27 mai 1727, Vichentie Ioanovici a intrat în comitat, opunându-se cu vehemenţă vicarului Mihai Kébell şi lui Paul László, agitând satele împotriva Unirii, pedepsind pe cei ce nu voiau să se supună jurisdicţiei lui şi impunând satelor taxe pentru sine şi pentru escortă. Şi-a atras astfel indignarea şi chiar ura locuitorilor într-o asemenea măsură, încât în ţinutul Beiuşului, pe teritoriul domeniului episcopului latin, în strâmtoarea de la Pietroasa, i-au înjunghiat caii şi l-au deteminat să se întoarcă din drum.[29]

     În urma acestor evenimente neplăcute disputele confesionale pe seama românilor s-au redeschis. Din partea comitatului au fost formulate mai multe plângeri contra episcopului sârb arădean atât la Cancelaria aulică, cât şi la Consiliul de război din Viena.[30] Situaţia creată în comitat a impus necesitatea de a se face o anchetă, ocazie cu care s-a analizat situaţia apartenenţei confesionale a românilor, dar şi abuzurile făcute de respectivul episcop.[31] Toate aceste evenimente analizate la „rece”, îi surprind pe locuitorii români ai comitatului ca fiind angrenaţi în tensiunile existente din epocă. În ancheta făcută de autorităţile comitatense în 25 august 1727, au fost cercetate dacă locuitorii români au fost obiect de dispută sau şi-au ales singuri apartenenţa confesională.[32]

    Ancheta respectivă a fost amintită de Iacob Radu,[33] Ştefan Lupşa,[34] Mircea Păcurariu[35] şi alţii[36]. După lectura referinţelor care s-au făcut pe marginea anchetei, chiar dacă unii istorici doar le-au amintit, putem afirma că nici unul dintre autorii mai sus menţionaţi, nu au făcut lumină asupra a ceea ce a însemnat cu adevărat, ancheta judiciară din 25 august 1727. Mai mult, în cazul lui Ştefan Lupşa, constatăm că autorul a făcut o „şcoală” serioasă în a dezinforma, acest lucru fiind preluat ulterior şi de Mircea Păcurariu. Primul afirmă cu tărie, fără a prezenta adevărul istoric aşa cum reiese el din document, că „în urma multelor sale petiţii trimise la Viena (ale episcopului arădean Vichentie Ioanovici) se face o comisie de anchetă care să cerceteze cine sunt ortodocşi şi cine sunt uniţi. Aceasta în vara anului 1727. Comisia constată că Românii toţi sunt ortodocşi.” Ultima frază, cum „… că Românii toţi sunt ortodocşi” nu are nici un fundament real, după cum vom observa analizând documentul anchetei. Apoi Mircea Păcurariu (preluând interpretarea din Ştefan Lupşa, dar fără a- l cita) afirmă următoarele: „În urma plângerilor trimise de el şi de înaintaşul său la Viena, în iulie-august 1727 a fost trimisă o comisie de anchetă, pentru a stabili numărul credincioşilor ortodocşi şi uniţi. Comisia a constatat (din nou ???) că toţi românii erau ortodocşi şi că doreau să aparţină de episcopul din Arad.

    Concluziile trase de către cei doi istorici ortodocşi demonstrează o lipsă crasă a obiectivităţii istorice. Ei nici măcar nu au analizat respectivul document, ci au preluat informaţia unul de la altul. Sau dacă l-au analizat, au fabricat un „adevăr” nou, care era pe placul Bisericii „naţionale”, într-o perioadă în care Biserica Greco-Catolică a fost scoasă din planul legal. În baza acestor afirmaţii, ei nu au făcut altceva decât să manipuleze conştient conştiinţele celor care căutau să afle câte ceva despre Unirea cu Biserica Romei şi despre situaţia confesională a secolului al XVIII-lea din Bihor. Însă actul anchetei din 1727, ce se păstrează şi astăzi ne oferă un alt răspuns.[37]

     Documentul consemnează trei persoane care au intreprins această anchetă judiciară:  provizorul Episcopiei romano-catolice orădene, Mihai Bucsi, vice comitele Francisc Ferdényi şi Ladislau Sántha „vice notar al aceluiaşi renumit comitat”. Satele prin care aceştia au trecut au fost luate din întreg comitatul, mai cu seamă acolo unde s-a simţit influenţa episcopului sârb: Satubarbă, Săldabagiu, Ciutelec, Popeşti, Chişlaz, Chiraleu, Ciuhoi, Kisujfalu, Chişineu, Aştileu, Beiuş, Feneriş, Pietroasa, Cociuba, Gheghie, Bratca, Lunca, Câmpani (de Sus), Cefa, Homorod, Mădăras, Giriş şi Lazuri. Cei care au fost interogaţi au fost în majoritate preoţi, mai tineri sau mai în etate, câţiva localnici, precum şi un nobil din Beiuş. Dintre cei chestionaţi 19 au fost preoţi, (dintre care unul era de origine nobilă, iar unul era protopop).

     Ancheta intreprinsă a dorit să clarifice apartenenţa confesională a românilor şi, prin aceasta, să clarifice de cine depindeau din punct de vedere confesional şi care au fost precedentele care au dus la tensionarea relaţiilor confesionale din comitat.  O analiză mai atentă a documentului redactat în urma anchetei indică faptul că întrebările puse erau formulate clar pentru a nu da ocazii unor interpretări sau eventuale neînţelegeri. Totuşi, nu toţi cei chestionaţi au ştiut să răspundă limpede, semn că incertitudinea lăsată de conflictele epocii respective se resimţeau încă. A fost chiar o persoană (Petru Nyika, locuitor din Bratca) care nu a fost în stare să răspundă la nici o întrebare.

     Prima întrebare din chestionar era formulată astfel: Ştiaţi, aţi văzut sau aţi auzit (de la) un martor, cândva, (că) episcopul de Arad, sau oricare episcop schismatic grec, în dieceza de Oradea, a poruncit preoţilor români de aici, sau a vizitat biserici de aici, sau  preoţii români de aici, ar fi aparţinut de el în orice? 17 din cei întrebaţi au răspuns că nu ştiu ca pe aceste meleaguri să fi poruncit cândva preoţilor români de aici episcopul de Arad sau vreun alt episcop ”schismatic”. Ceilalţi 10 ştiau sau au auzit că episcopul sârb de Arad, a poruncit preoţilor români de aici. Dintre cei 10, majoritatea au afirmat că acesta a poruncit, în înţelegere cu vicarul episcopului romano-catolic, semn că accesul acestuia pe teritoriul diecezei de Oradea s-a făcut în urma unei înţelegeri.  De exemplu, Ştefan Pap, parohul din Lazuri, ştia că „episcopul de Arad, în înţelegere cu actualul vicar orădean, a poruncit un an  preoţilor români de aici, dar dacă a vizitat biserici asta nu ştie sau că alt episcop sârb să fi poruncit nu ştie

    Un altul, Laurenţiu Popa, paroh în Giriş, ştia că episcopul de Arad, Martinovici a poruncit 4 ani preoţilor români de aici, aceştia plătindu-i contribuţia bănească. Acest lucru s-a produs cu concursul vicarului romano-catolic de Oradea. În aceste condiţii, episcopul de Arad le-a poruncit preoţilor că dacă vicarul va intreprinde ceva între ei, să asculte de el Parohul din Ciuhoi, Ioan Popa comentează că odată, după războiul curuţilor, a venit aici episcopul de Arad, făcând împăcare cu vicarul, dar niciodată nu a fost între ei (közikbe soha se jött). Dar şi preotul din Kisujfalu a auzit odată, mai demult, că episcopul sârb  a poruncit preoţilor români de aici. Aproximativ acelaşi lucru îl spune şi Ignaţiu Popa din Lunca. Acesta ştia că o vreme, la sfârşitul războiului (conflictului rákóczian), episcopul de Arad, Dionisie, a poruncit preoţilor români, dar de aici a plecat în grabă şi, după plecarea lui, nu au mai depins de el.

    Nu acelaşi lucru îl afirmă Georgiu Pop din Câmpani, care ştie că episcopul Dionisie a poruncit o vreme preoţilor români, dar după aceasta a izbucnit o ceartă între protopop şi episcop. La intervenţia inspectorului episcopal romano-catolic Bucsi Mihai şi a vicarului aceleiaşi episcopii preoţii români au fost adunaţi la Oradea, unde aceştia au consimţit să îl respingă pe episcopul arădean şi, de atunci încolo, i-au stat împotrivă. Cu această ocazie l-au alungat din comitat.[38] Popa Ioan, paroh în Cefa şi arhidiacon al românilor din districtul Salonta, a mărturisit comisiei de anchetă că amintitul episcop Dionisie de Arad a fost aici de curând, şi a sfinţit şi biserici româneşti. El nu ar fi putut face acest lucru, dacă nu i s-ar fi permis de o anumită autoritate; dacă ar fi sfinţit biserici aflate în afara ariei lui de jurisdicţie, sau a altor etnii, (cum erau românii) ar fi încălcat normele dreptului canonic latin  care nu îngăduia suprapuneri de jurisdicţie bisericească pe acelaşi teritoriu.

     Din toate cele de mai sus se constată că episcopul sârb de Arad, Ioanichie (numit frecvent de preoţi Dionisie) Martinovici, a fost o vreme prezent în comitatul Bihor. Prezenţa lui te teritoriul Bihorului a avut o bază legală, mai precis aceea a privilegiilor illyirice, care se adresa comunităţilor sârbeşti. Dar din analiza documentului reiese că el a poruncit (şi) preoţilor români, acest lucru fiind totuşi de neînţeles dacă nu am fi făcut o trecere în revistă asupra situaţiei generale a epocii respective. Că episcopul Martinovici şi-a exercitat o vreme autoritatea episcopală şi în Bihor este amintit de Petru Pop parohul din Popeşti, Petru Pop parohul din Chişlaz, Gabriel Popa parohul din Chişineu, Ioan Popa din Aştileu, Mihai Popa din Feneriş şi alţii. Faptul că aceştia îi cunoşteau numele şi după mai bine de un deceniu, indică că episcopul a ajuns aproape de ei, poate chiar a luat contact cu unii dintre ei. Dar mai ales cu vicarul episcopului romano-catolic, Mihai Kébell cu ajutorul căruia a trecut la Unire! Credem că aceasta este motivul pentru care, pe baza unei înţelegeri, Ioanichie Martinovici a fost lăsat să păstorească şi satele româneşti din comitatul Bihor.

     Unul dintre preoţii chestionaţi, Ioan Popa, paroh în Ciuhoi, a afirmat că odată, episcopul de Arad a venit să se împace cu vicarul orădean[39] Probabil că adevărata împăcare la care se referea parohul din Ciuhoi a fost depunerea profesiunii de credinţă de către Ioanichie Martinovici în mâinile lui Kebell, pe care Martinovici a făcut-o în vara anului 1714.[40]

     Majoritatea celor menţionaţi mai sus au afirmat în răspunsurile lor date comisiei de anchetă că episcopul sârb a „poruncit doar o perioadă”, spunând apoi că ei  „nu au depins niciodată de nici un episcop sârb sau schismatic … ci totdeauna au depins de vicarii de Oradea”.[41] În acest fel a mărturisit – spre exemplu – şi Teodor Precz, locuitor din Chişineu.  

     Trebuie să subliniem faptul că întrebările anchetei fac referinţă directă la perioada arhipăstoririi episcopului romano-catolic Augustin Bencovics (1688 – 1702) când sunt consemnate în documentele vremii, trecerea la Unire a preoţilor români din Partium.  În acest fel este formulată întrebarea a doua, care caută răspuns la subordonare canonică a preoţilor români de episcopul latin sau de vicarul acestuia, împuternicit de către episcopul de Muncaci de Camillis să se ocupe de ei:  Ştiaţi, sau aţi auzit că pe vremea episcopului Augustin Benkovics, preoţii români de aici au fost îmbrăcaţi cu ocazia procesiunii de ziua Domnului, sau au fost prezenţi şi dacă au cântat a patra evanghelie în limba română, sau chiar la sfinţirea uleiului au fost îmbrăcaţi în ornate şi au slujit în bisericile noastre?

            Organizarea unor procesiuni de Ziua Domnului (Duminică), a reprezentat pentru episcopia romano-catolică orădeană restaurată de curând, ocazia de a-şi reface numărul credincioşilor pierduţi în perioada  de după Reforma protestantă. Probabil că episcopul Benkovics s-a folosit de acest lucru pentru că nu a avut credincioşi, nici în comitat şi nici în Oradea, locuitorii find în covârşitoare proporţie de confesiune protestantă ori ortodoxă. Preoţii Dimitrie Mihallyvics din Satubarbă, Mihai Pap din Săldăbagiu, Ioan Popa din Ciutelec, Ştefan Magully, paroh din Ciutelec, Petru Pap, paroh în Chişlaz, Vasile Pap, paroh în Chiraleu, Ioan Popa, paroh în Aştileu, Ioan Popa, parohul din Cefa şi arhidiacon al districtului Salontei, Ioan Popa din Homorod, Ioan Popa din Mădăras, Laurenţiu Popa, parohul din Giriş  şi Ştefan Pap din Lazuri  au mărturisit la unison că preoţii români din comitat au venit la Oradea cu ocazia procesiunii de Ziua Domnului şi au participat la serviciul divin, fiind îmbrăcaţi în ornate. Şi pentru cele afirmate în faţa anchetatorilor, aproape fiecare dintre ei a menţionat în medie alţi doi sau trei martori care au fost sau au văzut acestea.

     Ceea ce este mai interesant în participarea preoţilor români la procesiunile organizate de latini, este că ei au participat uneori alături de vicarul lor, pater Farkas, şi chiar alături de episcopul locului. Este mărturia lui Ioan Popa din Mădăras care ştia, că pe timpul lui Benkovics, la procesiunile din Ziua Domnului mulţi preoţi români au participat cu steagurile bisericii lor. A fost un moment solemn, căci episcopul a pontificat, iar aceştia l-au urmat, îmbrăcaţi fiind în ornate. Este evident că implicarea lor a fost activă, nu doar pasivă, pentru că au putut să-şi exprime credinţa şi apartenenţa la ritul răsăritean cântând Evanghelia în limba română.[42] Şi parohul din Homorod, Ioan Popa, a mărturisit despre preoţii români că, uneori, au fost prezenţi la slujbe câteva sute, şi doi câte doi, după steag (prapori) au intrat în procesiune. Mai mult chiar, la sfârşit, au fost invitaţi la masă de către vicarul Farkas.[43] În sprijinul celor afirmate, parohul Ioan i-a indicat drept martori pe preoţii din Lazuri. Participarea preoţilor români la procesiunile din Oradea, purtând uneori steagul bisericii lor şi fiind îmbrăcaţi în ornate, slujind uneori chiar alături de episcopul locului şi de vicarul Farkas reprezintă semne certe de comuniune dintre Biserica românească locală şi cea latină.

     Este adevărat că în document nu se menţionează nicăieri de o comuniune sacramentală, dar după răspunsurile date de unii dintre cei chestionaţi, putem constata că ei au participat şi la oficierea Sfinţirii Uleiului,[44] adică al sacramentului Maslului sau Ungerii bolnavilor de care, aşa cum a spus Petru Pap, parohul din Chişlaz, aveau mare nevoie. Cealaltă parte a martorilor, care au afirmat că nu ştiau de participarea preoţilor români la sfinţirea Uleiului din Oradea, au spus că nu au cunoştiinţă de acest lucru, ci doar că au auzit că preoţii români îşi procurau uleiul necesar de la episcopul de la Muncaci. Este cazul lui Petru Pap din Chişlaz, al lui Vasile Pap din Chiraleu.[45]

       În ceea ce priveşte sfinţirea Uleiului cazul preotului Petru Pap din Popeşti este unul particular. Acesta mărturiseşte că  preoţii români „buni” îşi procurau uleiul sfinţit pe bani.  Alţii care nu aveau ulei sfinţit, dacă vreun om era bolnav, se strângeau laolaltă câte doi şi făceau ulei sfinţit, după care îi dădeau bonavului ultima ungere. Este vorba despre taina ungerii bolnavilor sau a Maslului, aşa cum am amintit mai sus. Însă ceea ce iese la iveală în această mărturie, este că preoţii amintiţi  îşi procurau uleiul pe bani, şi apoi, adunaţi împreună mai mulţi, îl sfinţeau. Acest obicei contravea de altfel canoanelor bisericeşti atât latine cât şi răsăritene, pentru că sfinţirea Uleiului era celebrată de episcop în Joia mare. Acest lucru s-a datorat „diluării” rituale venite din partea calvinilor, sau al ignoranţei şi al necunoaşterii prescrierilor liturgice.[46]

            Se pare că ancheta nu a fost consecventă în ce priveşte răspunsurile date de către cei chestionaţi. Primii nouă chestionaţi au răspuns promt, indicând chiar preoţi care au participat la procesiunile organizate la Oradea. Apoi, cel de-al doilea lot, (următorii 11, până la al 20 –lea) au trecut printr-o „lipsă de inspiraţie”. Dintre aceştia doar unul dintre ei a pomenit de Procesiunile de la Oradea şi de participarea preoţilor români din regiune la serviciile divine catolice: Ioan Popa din Aştileu.[47] Mărturia acestuia este totuşi importantă pentru că îi aminteşte pe preoţii români care au celebrat în biserica din Oradea. Şi ştim că singura biserică construită după alungarea turcilor din Oradea (1692), a fost aceea care a purtat hramul Sfintei Brigitta şi care a îndeplinit în acei ani funcţia de catedrală episcopală romano-catolică.[48] Preoţii români au celebrat la sfinţirea Uleiului îmbrăcaţi în ornatele lor, ceea ce, pentru acea vreme, a însemnat acceptarea lor în rândul acelor  oratores pentru care rugăciunea liturgică reprezenta legătura cu lumea divină ce le dădea pe pământ o putere spirituală de excepţie.[49] Este, evident, un semn de comuniune, mai ales că şi ei au celebrat, aşa cum a afirmat preotul Ioan Popa. Astfel, nu pare pusă la îndoială comuniunea de credinţă a românilor din jurul Orăzii, consideraţi de toată lumea drept ortodocşi, cu latinii. În sprijinul celor afirmate de el, îi numeşte ca martori pe Popa Gabriel din Oradea şi Ioan Popa din Hotar.

            A treia întrebare şi ultima dintre cele care căutau să clarifice situaţia confesioanlă a românilor din comitat se referă la episcopul de Muncaci, în a cărui jurisdicţie preoţii români de aici au intrat încă în vremea episcopului Benkovics: Ştiaţi sau aţi auzit că, pe vremea sfinţiei Sale, episcopului Benkovics, (episcopul de Camillis) de religie greacă, episcop de Muncaci, pe credincioşii şi preoţii de religie greacă, el însuşi, şi-ar fi exercitat atribuţiile după propria sa funcţie? Şi că acest lucru l-a putut face din îngăduinţa episcopului Benkovics?

            Martorii care amintesc numele lui de Camillis, sau faptul că preoţii români aveau o legătură cu episcopia muncăciană sunt în număr de 17: Dimitrie Mihailovics,  Mihai Pap, Ştefan Magullyi, Ioan Cristutz, Petru Pap din Popeşti, Petru Pap din Chişlaz, Ioan Martin din Chişlaz, Vasile  Pap, paroh în Chiraleu, Gabriel Popa, paroh în Chişineu, Ioan Popa, paroh în Aştileu, Tripon Popa din Pietroasa, Ignatie Popa din Lunca, Ioan Popa paroh în Homorod,  Ioan Popa, paroh în Mădăras, Laurenţiu Popa, parohul din Giriş. Dintre aceştia, unii au mărturisit că prin îngăduinţa episcopului Benkovics, episcopul de Camillis a venit la Oradea şi a sfinţit câţiva preoţi. Petru Pap din Popeşti este singurul dintre cei ascultaţi de către comisia de anchetă care  a mărturisit despre de Camillis că, la venirea lui în părţile Bihorului, a găsit preoţi români calvinizaţi, numiţi de către protestanţi. Episcopul de Camillis nu s-a dat înapoi să îi pedepsească, şi chiar să excomunice câţiva. Se pare că la exigenţele sale şi probabil de frica lui, majoritatea preoţilor s-au conformat noii ordini catolice, binevenită într-un teritoriu grav pustiit atât de Reforma protestantă, cât şi de războaiele din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

    Fiind episcop răsăritean unit, jurisdicţia lui de Camillis s-a întins şi asupra preoţilor din Bihor, de la care – atunci când a vizitat comitatul – a perceput şi taxa în bani. Cel puţin aşa mărturiseşte atât Vasile Pap, paroh în Chiraleu, cât şi Ioan Popa din Aştileu.[50]

     Un alt lucru important surprins în depoziţiile celor audiaţi este că aproape toţi martorii care vorbesc despre de Camillis, amintesc că acesta i-a încredinţat pe preoţii români grijii părintelui Farkas, vicarul episcopului Benkovics, care s-a dovedit a fi omul său de încredere în acest teritoriu. A făcut acest lucru conştient fiind de necesitatea organizării locale a Bisericii Greco-Catolice, a cărei preoţi nu aveau încă suficientă motivaţie şi tărie de a rămâne uniţi în credinţa catolică. Acordându-i acestuia autoritatea ce reieşea din atribuţiile sale, de Camillis i-a acordat totodată şi puterea de a pedepsi dacă vreunul dintre preoţi ar fi încălcat prevederile canoanelor bisericeşti. Acest lucru a fost mărturisit de Laurenţiu Popa din Giriş.[51]

     În ceea ce priveşte primirea Sacrei Hirotoniri, preoţii bihoreni au fost nevoiţi să străbată un drum lung, de câteva sute de kilometri, până la reşedinţa episcopului de Muncaci. Ei nu puteau fi hirotoniţi de către episcopul romano-catolic, nici de vicarul lor, ci doar de acela care le-a fost destinat să le fie păstor: Ioan Iosif de Camilis şi apoi succesorii lui. Astfel că preoţii români din comitatul Bihor, rămânând în comuniune de credinţă cu catolicii, au primit sfinţirea de la episcopul cu care aveau apartenenţă la celaşi rit răsăritean. Mărtusisesc despre acest lucru preoţii  Petru Pap din Chişlaz şi Triponiu Popa din Pietroasa.

   Comisia de anchetă cerută de autorităţile comitatense şi-a finalizat cercetarea în vara anului 1727. Prin întrebările puse preoţilor, nobililor şi ţăranilor români de către anchetatori, ea a dezvăluit că situaţia românilor era aşa cum o ştiau autorităţile locale: românii făceau parte din Biserica Greco-Catolică. Însă datorită implicării în disputa confesională a episcopilor sârbi, românii au ajuns să oscileze între Unire şi Ortodoxie, iar în timpul răscoalei curuţilor, în calvinism. Nu degeaba, anchetatorii au găsit în obiceiurile liturgice ale preoţilor câteva reminiscenţe protestante.

    S-a constatat că nici unul dintre martori nu au afirmat că preoţii români din Bihor ar fi depins cândva de episcopul sârb de Arad. Majoritatea au menţionat că ei au depins totdeauna de vicarul episcopului romano-catolic orădean sau de episcopul de la Muncaci. Însă, Mircea Păcurariu a confundat – probabil voit – pe vicarul episcopului Benkovics cu protopopul, care nu e tot una cu vicarius.[52] În perioada episcopatului lui Benkovics, în urma unei înţelegeri cu episcopul de Camillis, acesta din urmă i-a încredinţat păstoririi pe preoţii valahi de rit grec din jurul Oradiei vicarului episcopului romano-catolic orădean. A făcut acest lucru, din motive de rit şi disciplină eclesială, ralindu-se ideologiei Contrareformei.  A şi obţinut succese remarcabile, în scurtă vreme. În schimb, de Camillis, datorită distanţei prea mari dintre reşedinţa sa şi comitatul Bihor, a fost liniştit că i-a încredinţat pe preoţii săi din Bihor unei persoane de încredere. Acesta a fost pater Farkas, vicarul episcopului Benkovics, cel care s-a îngrijit de români până la începutul conflictului rakoczian.

    Aderarea preoţilor români din Bihor la unirea cu Biserica Catolică s-a produs cu ajutorul lui de Camillis.[53] Cu siguranţă că acest eveniment a rămas în conştiinţa locuitorilor, pentru că mulţi dintre cei chestionaţi în 1727 se arată ca ştiind că până la începutul conflictului gestionat de principele Francisc Rákóczy al II-lea, au depins de episcopia de Muncaci. În această situaţie, în care preoţii români erau subordonaţi canonic episcopului de Muncaci, dar ascultând de vicarul lui Benkovics de la Oradea, episcopul sârb nu-şi mai avea locul în fruntea comunităţilor româneşti bihorene de rit răsăritean. În aceste circumstanţe, episcopul sârb Efrem Banianin a fost în Bihor un simplu musafir,[54] la fel cum au fost şi sârbii veniţi aici cu scopul de a apăra cetatea Oradea cu ocazia diferitelor acţiuni militare.

    În altă ordine de idei, urmaşii lui Efrem Banianin, (dacă e corect să le spunem urmaşi căci, nici unul nu a avut un scaun episcopal stabil decât după 1707, când s-au stabilit la Arad), fără îndoială că au abuzat de privilegiile illyirice. Martori sunt la această împrejurare chiar preoţii chestionaţi de către anchetatori în 1727. În vizitele lor „canonice” episcopii arădeni au tulburat ordinea religioasă pusă la punct de către episcopul latin şi de colaboratorii lui,  motiv pentru care nu au fost acceptaţi în comitat. La fel s-a întâmplat cu episcopul Ioanichie Martinovici, care a „poruncit” o vreme preoţilor români, dar numai până când a izbucnit o ceartă între protopopul local şi episcopul arădean, în urma căreia episcopul a fost alungat din comitat. Această realitate a fost mărturisită de Gheorghe Pop din Câmpani. Trebuie remarcat că, în ciuda conflictului confesional deschis cu biserica sârbească, unii dintre ierahii ei au intrat în comuniune cu Biserica Catolică. Efrem Banianin şi Ioanichie Martinovici sunt două asemenea cazuri de trecere la comuniune cu Biserica Catolică. Interlocutorii anchetatorilor din 1727 îl menţionază doar pe Martinovici care a „poruncit” un timp preoţilor români din comitatul Bihor. Parohul Ioan Popa din Ciuhoi spunea că acesta „s-a împăcat cu vicarul orădean”, iar împăcarea a condus la „încheierea unei înţelegeri”, în urma căruia episcopul ortodox de la Arad a devenit unit şi nu s-a mai opus Unirii. Argumentele aduse aici de persoanele chestionate sunt contrare celor afirmate de istorigrafia ortodoxă contemporană care amintea că episcopul ar fi semnat trecerea doar pentru a obţine jurisdicţia asupra preoţilor români din Bihor.[55] Trebuie să amintim faptul că înainte de a fi trecut la Unire, Martinovici a avut mai multe conflicte cu vicarul Kébell, care nu a ezitat să îl alunge din comitat când a abuzat de poziţia pe care o deţinea. Ceilaţi episcopi sârbi de la Arad din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, au continuat să încerce să-şi extindă jurisdicţia asupra preoţilor români din Bihor. Cu ei s-a „războit”, spre exemplu, vicarul Paul László, care a întâmpinat numeroase dificultăţi în a menţine pentru Unire satele româneşti luate de episcopul sârb.

    Ancheta în discuţie aruncă un fascicul luminos extrem de important asupra realităţilor religioase româneşti din Bihorul primelor trei decenii ale secolului al XVIII-lea, destul de puţin cunoscut, din cauza lipsei unor documente concludente, ceea ce a permis interpretări tendenţioase, departe de adevărul istoric. Cu siguranţă că cercetările documentare viitoare vor aduce noi informaţii care vor prilejui o cunoaştere mai exactă a epocii şi mai ales a istoriei religioase reale a acestui spaţiu.

[1] Ovidiu Ghitta, Naşterea unei biserici, Cluj, 2001, p. 20; Ioan Ardeleanu, Istoria Diecezei Romane Greco-Catolice a Oradiei Mari, partea a II-a, Blaj, 1888, p. 5; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 190; Iacob Radu, Şematismul istoric al Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari, 1777 – 1927,Oradea, 1927, p. 14; Iudita Căluşer, Episcopia Greco-Catolică de Oradea,  Oradea, 2000, p. 36.

[2] Ovidiu Ghitta, Biserica Greco-Catolică din nord-estul Ungariei la 1700, în 300 de ani de la unirea Bisericii româneşti din Transilvania cu biserica Romei”, coord. Gheorghe Gorun şi Ovidiu Horea Pop, p. 109-110

[3] Istoria oraşului Oradea, coord. Liviu Borcea şi Gheorghe Gorun, Oradea, 1995, p. 159

[4] Remus Câmpeanu, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj, 2001, p. 233.

[5] Iudita Căluşer, op. cit., p. 37

[6] Istoria oraşului Oradea,  p. 434 . Totuşi, sursele istoriografice arată că  el a scris o scrisoare papei în 1699, după ce a trecut la unirea cu Biserica Catolică (vezi Cultura Creştină, nr. 10/octombrie 1936, p. 601-612

[7] Liţiu, Gheorghe, Din activitatea episcopiei Oradiei (1748 – 1920), p. 24 în volumul omagial Din activitatea bisericească a Episcopiei Ortodoxe a Oradiei în ultimii două sute de ani (1784 – 1984), Oradea, 1984 p. 24; Remus Câmpeanu, op. cit., p. 237.

[8] Aloisiu L. Tăutu, Tăutu, Aloisiu, L., Efrem Banyanin, pretinsul episcop ortodox al Orăzii –Unit (1699), în Cultura Creştină, anul XVI, octombrie 1936, nr. 10, Blaj,p. 601

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Remus Câmpeanu, op. cit., p. 376

[12] Gheorghe Liţiu, op. cit., p. 25

[13] Ibidem, p. 24

[14] Gheorghe Gorun Privilegiile „illyrice” (1690- 1706) si rolul lor în istoria Bisericii româneşti din Transilvania din secolul al XVIII-lea în Studia UBB TGCV nr. 1. 2004, p. 135-158.

[15] Bocşan, Lumperdean, Pop, Etnie şi confesiune în Transilvania (secolele XIII – XIX), Oradea, 1994, p. 97

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Ibidem, p. 99

[19] Ibidem, p. 100

[20] Iudita Căluşer, op. cit., p. 40; Remus Câmpeanu, Biserica română unită între istorie şi istoriografie, Cluj-Napoca, 2003, p. 361 – 362

[21] Vezi Gheorghe Gorun, În jurul unor contribuţii „noi” la confesiunea episcopului Ioanichie Martinovici (1710 – 1721), în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria Theologia Graeco-Catholica Varadiensis, nr. 1, 2003, p. 169 – 178. Examinând istoriografia de dată recentă  se observă depăşirea plafonului care limita oarecum scrisul istoric în ceea ce priveşte istoria Bisericii româneşti. Afirmaţiile lui Gheorghe Liţiu în Din activitatea episcopiei Oradiei (1748 – 1920), p. 24 în volumul omagial Din activitatea bisericească a Episcopiei Ortodoxe a Oradiei în ultimii două sute de ani (1784 – 1984), Oradea, 1984 p. 24 că „la cererea românilor bihoreni lipsiţi de căpetenie superioară bisericească proprie s-a întins din nou jurisdicţia episcopului de Arad peste Bihorul ameninţat de unie şi de pretenţia episcopului latin de a încasa dijma bisericească  de  la ei, ca de la nişte credincioşi catolici”, este depăşită şi nefondată.

[22] Gheorghe Gorun, În jurul constituirii Bisericii Greco-Catolice din părţile de vest… .

[23] Ibidem

[24] Căluşer, op. cit., p. 40; Radu, op. cit., p. 16

[25] Căluşer,  p. 43

[26] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 513, autorul inserează un citat titulaturile acestuia: „episcop pravoslavnic Ioanopoliei, Aradului, Hălmagiului, al Oradiei cei mari şi al varmegii Zarandului  şi  a Bihăriei şi altora”.

[27] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 513

[28] Iacob Radu, op. cit., p. 17

[29] Ibidem; Gheorghe Liţiu, op. cit., p. 27. Mircea Păcurariu op. cit., p. 513 autorul menţionează că evenimentul s-ar fi produs în prima jumătate a anului 1728, după anchetă.

[30] Iacob Radu, op.cit., p. 17

[31] Ibidem

[32] Arhivele Naţionale din Oradea, fond Episcopia romano-catolică Oradea. Acte eclesiastice. Religionaria, dos. 12, f. 12 – 22

[33] Iacob Radu, op. cit., p. 17

[34] Lupşa, Ştefan, Istoria bisericească a românilor bihoreni, (volumul I până la 1829), Oradea, 1935, p. 22

[35] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 513

[36] în afară de Ştefan Lupşa, autorii mai sus amintiţi nu au văzut şi studiat documentul ţi s-au limitat la a prelua necritic viziunea personală a primului.

[37] Arhivele Naţionale din Oradea, în fondul Episcopiei romano-catolice Oradea (Acte eclesiastice. Religionaria, dos.12 f.12 – 22 –)

[38] Tudgya hogy Dyonisius nevü püspök egy ideigh parancsolt az olá papoknak, de az fatens el veszekedvén (ki is ezen districtusnak esperestye lévén akkor üdőbe) azt mondotta: nem lészel tovább esperest, kire felelt a fatens, attyán ha én nem leszek esperest, te sem lészel püspök, azzal Váradra be menvén, akkor inspector Bucsi Mihálly urhoz, s mostani vicarius eő nagyságához s onnan ki jüvén, s az papokat öszve gyüjtvén, az Váradon lett végezést, s urak akarattyát elejekbe adván, annak consentiáltak, s egy akarattal ellene támattak, s az districtusbul ki tutták.

[39] …  a kurucz háború után pedigh váradi vicarius Kébell Mihály eő nagyságátul, egyszer jött ide,   az kurucz háború után, és barátsághot vetvén vicarius eő nagyságára az aradi püspök…

[40] [40] Gorun, Gheorghe, În jurul unor contribuţii „noi” la confesiunea episcopului Ioanichie Martinovici(1710 – 1721), p. 169- 178

[41] hanem mindenkor ad varadi vicariusoktul fügtenek…

[42] Tudgya hogy Benkovics püspök idejében Urnapi processióknak az oláh papok sokan  (az mint hogy maghais az fatens) a váradi oláh templom zászlójával jelen voltak, oláh papis volt fel öltözve papi ornatusba, és ugy magha az püspök eő nagysága pontificálván, eő nagyságát szép rendiben az oláh papok praecedálták, sőtt az evangeliumotis oláh nyelven éneklették.

[43] ugyhogy néha százan is voltak, és kettek ketten az zászlók után ugy mentenek rendibe, az processio után pedigh egyfelől magha az püspök, másfelől pedigh vicariussa páter Farkas tractálták ebéddel…

[44] hogy olaj szenteléskor fel öltözve szolgáltanak az püspököt…

[45] hanem hogy munkácsi püpök de Camelis ugyan Munkácson olajt szentelt, s abbul az ide való oláh papsághnak osztogattak, jól tudgya…

[46] … az olaj szentelés felől pedigh azt tudgya, hogy az ki jó oláh pap szerez magának pénzért szent olajat az ki pedigh nem szerezhet, az alatt ha valamelly ember beteghes, és szent olaj nincsen, két pap öszve gyül, és ugy csinálnak szent olajat, és azzal adnak utolsó kenetet…

[47] Tudgya aztis, hogy az emlétett Benkovics püspök idejében Urnapkor processióra be jártak az oláh papok, és jelen voltak az processioba papi ornatusba, s ugy az olaj szenteléskor isszolgáltanak az váradi templomba, kik közül nevezi ezeket: váradi Popa Gábort, és isoppalaghi Popa Jánost.

[48] Iacob Radu, op. cit.p. 19

[49] Jacques Le Goff (coord.), Omul medieval, Iaşi, 1999, p. 14

[50]az tallért is az papok az emlétett munkácsi püspöknek fizették…

[51]az után pedig, minden dolgait azoknak bizta vicarius pater Farkasra, az mint hogy eő kegyelme gondgyakat viselte, s ha mibe vétettenek meghis büntette…

[52] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 512

[53] Ovidiu Ghitta, Naşterea unei biserici, Cluj, 2001, p. 20; Ioan Ardeleanu, Istoria Diecezei Romane Greco-Catolice a Oradiei Mari, partea a II-a, Blaj, 1888, p. 5; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 190; Iacob Radu, Şematismul istoric al Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari, 1777 – 1927,Oradea, 1927, p. 14; Iudita Căluşer, Episcopia Greco-Catolică de Oradea,  Oradea, 2000, p. 36

[54] Gheorghe Gorun, Privilegiile „illyrice”…, p. 144

[55]  Gheorghe Liţiu, op. cit., p. 26; Mircea Păcurariu op. cit, p. 513

  • studiu publicat în revista Facultății de Teologie Greco-Catolică Dep. Oradea,  STUDIA  UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI, THEOLOGIA GRAECO-CATHOLICA VARADIENSIS, XLVIII, 2, 2004.
Categorii: Studii | Etichete: , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Episcop Iuliu Hirțea – portretul unui mărturisitor

-Să învingi şi tu! – îmi zice el.[Arhanghelul Mihai]

Icoana de alături îmi spune că trebuie să fiu învingător[1].

 

         În acest fel îşi începea, în 1946, preotul profesor dr. Iuliu Hirţea articolul dintr-o revistă orădeană, aceste cuvinte fiind deviza destinului său pământesc.

         Fiul lui Teodor Hirţea şi Vilma – cel care în 28 iulie 1949 avea să fie ridicat la treapta slujirii episcopale – s-a născut în Vintere-Bihor în 14 aprilie 1914, o veche comunitate de români care la jumătatea veacului al XVIII-lea îmbrăţişaseră Unirea cu Biserica Romei.

     Întreaga sa formaţie intelectuală a stat sub semnul mottoului „să fiu învingător”,

hirtea-student-seminarist

Iuliu Hirțea – fotografie de la începutul studiilor de teologie. Sursa foto: Licuța Narcis, Teză de licență, 2008

profesorii de la Beiuş evocându-l astfel: Hirţe[a] Iuliu, portare morală –foarte bună, fiind al 4-lea din cei 51 de elevi[2]. Despre alesele sale calităţi din perioada şcolii, părintele Eugen Foişor spunea:

 

    „Am făcut liceul împreună la Beiuş. A fost cu 3 clase mai mic ca mine! […] A fost un elev strălucit! […] Timp de 3 ani am fost colegi în aşa numitul Micul Seminar „Hristos-Rege”  […] Tot timpul s-a menţinut pe primul plan la studii şi purtare! […] Şi ca student a fost model. După terminarea studiilor teologice la Oradea, a fost trimis la Roma, unde şi-a continuat studiile şi a luat gradele academice doctorale în teologie şi filosofie! Tot timpul  cât a  studiat la Roma a fost un element eminent.”[3]

 

     Este hirotonit preot la 9 mai 1937 în capela Colegiului „Pio Romeno” din Roma, chiar în ziua inaugurării acestui Seminar pentru studenţii teologi români[4]. Pe verso-ul unei fotografii dedicate tatălui său, tânărul Iuliu se exprima astfel:

 

    „Scumpului meu Tată, întru amintirea sf. Zile de 9 Mai 1937 când prin primirea Sf. Preoţii am devenit un alt Hristos, Păstor şi Mântuitor al Sufletelor. Preot Iuliu, Iubitor Fiu”[5].

Continuă lectura

Categorii: Studii | Etichete: , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.