Scoasă la lumină în urmă cu 84 de ani, de către Canonicul, de pie memorie Dr. Alosie Ludovic Tăutu (1895-1981), scrisoarea Episcopului sârb, Efrem Banianin[1], pe care îl revendică atât Biserica Greco-Catolică cât şi cea Ortodoxă, este o mărturie clară a faptului că acesta a simţit chemarea lui Dumnezeu când a refăcut unitatea credinţei. Acesta vorbeşte cu seninătate atât despre vicisitudinile şi greutăţile prin care a trecut poporul sârb în pribegia sa din calea turcilor, cât şi despre ajutorul cerut Sfântului Scaun pentru aducerea conaţionalilor lui la Unire.
Să coborâm aşadar în istorie şi să ne înfruptăm din adevărul care ne va face liberi. Redăm cu această ocazie si introducerea facută de canonicul orădean in perioada interbelica.
EFREM BANYANIN, PRETINSUL EPISCOP ORT. AL
ORAZII – UNIT (1699)
Cu ocazia înfiinţării episcopiei ortodoxe române din Oradea (1920) şi a jubileului de 150 de ani a catedralei acesteia, sărbătorit înainte cu doi ani (1934), persoana episcopului sârb Efrem Banyanin, pomenit şi în diploma împăratului Leopold din 4 Martie 1695 (Hurmuzaki: Documente, voi, V. p. 441), s’a bucurat de un interes deosebit şi a jucat un rol aproape decisiv în afirmarea şi validarea unor pretinse drepturi istorice ale numitei episcopii. Nu spunea doar cu emfază reposatul episcop Ciorogaru în memoriul său din 15 Ianuarie 1920 înaintat regelui Ferdinand în cauza „restaurării” acelei episcopii: „La anul 1695 murind ultimul episcop ortodox român din Oradea-Mare, Efrem Veniamin (sic!), despre care aminteşte diploma împăratului Leopold din 4 Martie 1695, eparhia ortodoxă a Orăzii-Mari a rămas văduvită şi fără Archiereu până în ziua de astăzi” (Act Sin. ort. de Oradea, p. 107 urm). Nu vorbeşte însăşi legea pentru înfiinţarea acestei episcopii, publicată în Monitorul Oficial No. 129 din 14 Septemvrie 1920 şi semnată de Octavian Goga, atunci Ministru al cultelor şi artelor, de „veche” episcopie ortodoxă română din Oradea Mare” care acum, prin această lege, se „restatorniceşte” ? Fără să mai amintim afirmaţiile unor istorici de ocazie, (ca d. Nicolae Firu, în Monografia bisericii /sfintei adormiri din Oradea, Tip. Diec. pag. 18 şi d. Dr. Şt. Lupşa: Istoria Bisericească a Românilor Bihoreni, voi. I, Oradea 1935, pp. 32 şi 48), cari, referitor la acest episcop, sunt sau simple presupuneri şi ipoteze, sau desvoltări personale neîntemeiate pe niciun document serios.
Din documentul ce-I publicăm aci, persoana controversatului episcop Efrem Banyanin este pusă în lumină aproape complectă. Este o scrisoare a Iui, adresată Papii cu ocazia prezenţei sale în Roma în vara anului 1699, din care apar destule amănunte atât despre persoana şi vieaţa sa, cât şi despre împrejurările timpului de atunci. Din acest document original, păstrat în archivul S. Congregaţii de Propaganda Fide din Roma (Scritture originali, voi. 534, fol. 62—65) apare neîndoios că Efrem Banyanin n’a fost nici român, nici ortodox, nici n’a rezidat în Oradea, ci a fost sârb, episcop pentru Sârbii trecuţi în Ungaria dinaintea Turcilor şi aşezaţi prin regiunile acestea, şi a rezidat la Corvin, lângă Pesta, (ca şi Archiepiscopul său care rezida lângă Buda, în comuna Sf. Andrei) şi că nu de mult, după hirotonirea sa întru episcop, a trecut la Unire, făcând de două ori mărturisirea credinţei catolice, odată înaintea cardinalului Kolonics care 1-a şi făcut vicar general pentru toţi Sârbii din archidieceza sa, şi a doua oară la Roma, în faţa unui comisar al Sfântului Oficiu. Tot din aceasta scrisoare mai apare interesantul amănunt, că la 1699 când scrie Banyanin această scrisoare, în părţile Orăzii încă de mai înainte era un episcop de rit grec unit cu Roma, fără să ni-se spună însă numele lui. Va fi vorba de sigur de De Camillis, sau de lsaia din Carei sau Debreţin, ucis la Bixad în 1703. Diploma Leopoldină din 1695 este destul de elocventă în a ne arăta că Banyanin nu era episcop peste Românii din Bihor sau Oradea, ci pur şi simplu peste Sârbii veniţi din Serbia şi aşezaţi prin oraşele şi centrele militare de pe aici, cum, la fel erau şi ceilalţi şase confraţi ai lui, pomeniţi în aceeaşi diplomă. – Se spune doar apriat că li-se recunosc drepturi peste regiunile desemnate lor de autoritatea militară, unde au în număr corespunzător aşezaţi connaţionali de-ai lor: „Nos praesentium virtute benigne admittendos et tollerandos censuimus… per assignatos sibi districtus, in quibus videlicet numero competente Rasciani seu Serviani Populi de Turcicae ut memoratum est servitutis jugo in nostram devotionem asserti, Familiae de consilii noştri Aulae Bellici voluntate considerunt”. (Hurmuzaki, Doc. 1. c). Tot acolo se face rezerva ca, prin exercitarea juristicţiunii lor, să nu sufere prejudiciu drepturile Episcopilor Rornano-Catolici, cari, după cum ştim, în baza hotărârii Sinodului Lateran II, nu admiteau alt episcop creştin cu jurisdicţiune pe teritoriul jurisdicţiunii lor bisericeşti, cu atât mai puţin pe cel lumesc-civil. „Ofhciumque sum (circa tamen uilum Proelatorum nostrorum et Ecclesiae Romanae Catholicae praejudicium) administrare” (Ibid).
Dar să urmeze textul integral al scrisorii lui Banyanin, în latineşte, cum a fost scrisă de un secretar al său ad hoc, şi în traducere românească, din care istoricii vor scoate ce este de interes.
Preafericite Părinte, păstorul păstorilor tuturor Bisericilor de pe pământ,
Am venit, Preafericite Părinte, din Ungaria, trecând peste toate greutăţile uscatului şi ale mării, ca să mă aştern la picioarele părinteşti ale Sfinţiei Voastre; adus nu de sila sau frica vreunei porunci omeneşti, ci de lumina Sfintei Credinţe şi a adevărului recunoscut; un dar deosebit al harului dumnezeesc cu ajutorul căruia mie, cândva fiu rătăcit dar acum credincios şi de tot supus, mi-a fost îngăduit să văd în faţă pe Sfinţia Voastră, pe adevăratul Părinte şi Păstor al tuturor dreptcredincioşilor şi al bisericilor lui Dumnezeu de pe pământ, să vă vorbesc şi prin sărutarea fericitelor picioare să Vă recunosc şi să Vă cinstesc. Am fost, preafericite Părinte, născut şi crescut în blestemata schismă a Grecilor răsăriteni până la anul al 34-lea al vieţii mele şi între timp hirotonit întru preot de către arhiepiscopul de Pecs, un înfocat schismatic, făcut apoi vicar al aceluiaşi timp neîntrerupt de 12 ani, şi pe urmă, înainte cu 4 ani, sfinţit de acelaşi întru episcop, pentru bisericile schismaticilor din Oradea şi Agria. Avut-am tot ce era de trebuinţă pentru situaţia mea de preot, de vicar şi pe urmă de episcop, atât în cele ale bunei stări şi ale servitorimii, cât şi în ale demnităţii: supunere şi cinste din partea clerului şi a poporului, pacea, bună înţelegerea şi dragostea arhiepiscopului şi a episcopilor (cari sunt nouă la număr). Pe timpul când petreceam în Buda şi Pesta, plăcutu-i-a bunătăţii lui Dumnezeu să-mi ajungă în mâni cărţi catolice. (Cu toate că şi înainte nu odată răsfoisem cărţile sinoadelor şi alte cărţi de istorie despre urâta despărţire a Grecilor de Biserica Romană). Am cetit şi am cumpănit totul; atunci am desbătut şi discutat pe rând toate cu Părintele Ioan Gabeltich, preot al Societăţii lui Isus, zelos predicator, catehet şi muncitor, acolo petrecând pentru Naţiunea ilirică. Cu ajutorul lui Dumnezeu am recunoscut adevărul (deşi deodată am prevăzut şi primejdiile ce mă ameninţau), şi nu m’am mai lăsat reţinut nici de trup, nici de sânge nici de respect omenesc, ci punând la o parte orice frică omenească m’am hotărît să ţin în vedere mântuirea mea şi alor mei. Din care pricină, în anul trecut, adică în 1698, m’am dus fără întârziere la Eminentisimul Cardinal al Bisericii Romane Colonitz, arhiepiscop al Strigonului şi Primate al Ungariei. Am fost primit de dânsul cu bunăvoinţă, i-am împărtăşit gândul meu şi am depus în mâinile lui Mărturisirea Credinţei şi a Unirii cu Biserica Romano Catholică (după cum am renoit-o şi aici în faţa Rvsmului Părinte Comisar al Sfântului Oficiu), care preagraţios m’a aşezat şi declarat în Arhidieceza sa de Vicar al său pentru poporul sârbesc. Abia că s’au întâmplat aceste şi m’am reîntors la biserica şi poporul meu în Pesta, că a şi ajuns totul la urechile arhiepiscopului schismatic: acesta n’a încetat a se agita, a mă ameninţa şi a scula clerul şi poporul meu. Dar în zadar a încercat toate. În sfârşit, însuşi arhiepiscopul, însoţit de câţiva episcopi şi alţii din cler, şi din mai marii poporului a venit la Pesta unde stăteam şi a încercat felurite ca să mă amăgească: dar văzând că toate-i sunt în zadar, a răsculat poporul şi clerul împotriva mea ca împotriva unei ciume nenorocite, a dispus să fie închise dinaintea mea casa şi biserica, ceea ce a şi obţinut de la aderenţii săi schismatici, apoi s’a întors la reşedinţa sa. După acestea, făcând eu jalbă la Eminenţa Sa Cardinalul de Colonitz, am primit de la dânsul scrisori binevoitoare, în puterea cărora prin Excelenţa Sa Domnul Conte Caraffa, care prin putere regească deţinea slujba de Comisar peste Ungaria, atât casa cât şi biserica au fost deschise şi predate în mâna mea, cu toată agitarea şi împotrivirea Arhiepiscopului schismatic. Am, prin urmare, Preafericite Părinte, biserică şi locuinţă în Pesta, dar goală şi lipsită de orice înzestrare. În insula zisă Sf. Margareta, în râul Dunărea, douăsprezece mile (?) mai jos de Buda, în bunurile prealuminatului principe Eugen de Sabaudia, preabunul meu proteguitor, în orăşelul zis Korvin (?) am o mănăstire şi în ea patru călugări sau monahi basiliani, supuşi mie şi uniţi în credinţa catolică, împreună cu o biserică alăturea. Dar toate arse şi ruinate de mânia duşmană în vremea recentului răsboiu, aşa că în mănăstire suntem apăraţi de asprimea cerului şi a aerului de paie, iar în biserică de câteva scânduri şi grinzi, dar rău în amândouă. In biserică am trei altare, aproape goale, şi părăsite, potir de tinichea, ornate sacre puţine şi acele sărăcăcioase şi stricate, aşa încât şi poporul se îngrozeşte să vină la o biserică astfel înzestrată, socotind că nu se poate, nici se cade a săvârşi cele sfinte şi a slugi lui Dumnezeu într’un lăcaş aşa de necuviincios. Ar trebui toate acestea reparate şi înzestrate, dar n’am cu ce: nu am nici un venit, căci bisericile episcopale la al căror titlu am fost hirotonit sunt ţinute încă de mai ‘nainte în mod legiuit de un alt episcop de rit grec, unit însă cu Sfânta Biserică Romană. Iar poporul sârbesc, dela care aş putea nădăjdui vreun ajutor şi milă, sau şi el este sărac şi sleit din cauza recentelor răsboaie şi a pierderii patriei, a bunurilor părinteşti şi a locuinţelor lor, sau este răsvrătit împotriva mea şi a bisericii mele de către arhiepiscopul schismatic. De unde cinstea şi demnitatea stării mele de episcop sunt înjosite în faţa clerului şi a poporului, văzându-mă pe mine şi biserica mea ajuns la o stare atât de jalnică după primirea Sfintei Uniri, de aceea şi evlavia către Dumnezeu s’a răcit, iar nădejdea de-a ^mai câştiga suflete pentru Dumnezeu a dispărut aproape cu totul. Din care pricină, aşternut la fericitele picioare ale Sanctităţii Voastre, Vă rog preasmerit, ca să binevoiţi a mă privi cu ochi binevoitori şi cu simţ părintesc şi a mă primi, şi potrivit grijii pastorale cu care Vă îngrijiţi şi vă năzuiţi a vă îngriji neobosit şi plin de râvnă de mântuirea sufletească a întregei turme creştineşti, nu Vă arătaţi nevolnic a mă privi şi pe mine şi binevoitor, blând şi părinteşte a-mi împlini cererile:
1. Ca Sfinţia Voastră să binevoiască a mă primi în numărul dreptcredincioşilor şi în sânul Sfintei Biserici Catolice; a mă deslega de toate cenzurile şi pedepsele bisericeşti şi în sfârşit a-mi împărtăşi sfânta şi apostolica binecuvântare.
2. Să mă întărească cu autoritatea pontificală şi apostolică în treapta şi gradul de episcop; să mă înzestreze şi întărească cu acele haruri, privilegii şi puteri cu cari sunt înzestraţi şi întăriţi ceilalţi episcopi de pe pământ aflători în harul şi unirea Bisericii Romano-Catolice. în deosebi a binecuvânta, a sfinţi, a împărtăşi hirotoniri, încă şi de cele de grad mai înalt, credincioşilor încredinţaţi sau cari vor mai fi încredinţaţi îngrijirii mele: să săvârşesc liber şi în mod îngăduit sf. Liturghie tuturor credincioşilor la cari voi fi ajungând, public in bisericile lor, (chiar şi în ritul latin şi latineşte dacă şi când voiu fi potrivit la aceasta).
3. Să binevoiască Sanctitatea Voastră a împodobi biserica mea cu câteva moaşte sfinte de cari este complect lipsită, precum şi cu indulgenţe plenare la vreo sărbătoare sau sărbători, pentru mai marea mângâiere sufletească a credincioşilor mei. Iar clerului şl poporului a-i trimite oarecari mici cadouri, îndeosebi câteva cruciuliţe cu indulgenţă plenară pentru morţi, când îi vor fi vizitat preoţii ducând cu sine vreo asemenea cruce.
4. Ca Sanctitatea Voastră, împreună cu Eminentisimii Cardinali ai Sfintei Biserici Romane, văzând sărăcia mea, să binevoiască părinteşte a întinde bisericii şi mănăstirii mele vreun ajutor bănesc, din care să pot provedea şi împodobi biserica şi altarele cu mobila trebuincioasă, iar mănăstirea s’o pot repara spre a-mi servi mie şi călugărilor mei de reşedinţă; şi, în sfârşit, să mă pot întoarce la îngrijirea oiţelor mele. Căci sunt atât de sărac şi lipsit de mijloace, încât abia am putut veni şi până la mormintele Sfinţilor Apostoli şi la picioarele şi ascultarea Sanctităţii Voastre. Iar aici, pentru întreţinerea mea şi a unui servitor ce l-am adus cu mine, nu am altceva decât ceea ce mi-a rânduit lunar Sanctitatea Voastră din părintească milă. Şi fiindcă afară de cea sârbească, nu vorbesc nici limba italiană nici cea latină şi nici vreo altă limbă, am fost nevoit să-mi angajez un preot sârb care petrece în acest Sfânt Oraş, dar sărac şi lipsit, atât să-mi fie mie interpret, cât şi pentru podoaba stării mele de episcop, ca să nu fiu silit, spre ocara acestei stări, a umbla singur şi pe jos în oraş. Nu ştiu însă de loc cum o să-i retribuiesc osteneala şi serviciile (căci orice muncă e vrednică de răsplată), căci după cum am spus, eu însumi sunt sărac şi lipsit de mijloace, dacă nu mă va ajuta cumva părinteşte şi din această parte Sfinţia Voastră.
5. Ca Sanctitatea Voastră, potrivit milei şi îndurării sale, deşi nevrednic de un aşa mare dar, să binevoiască a mă recomanda prin scrisori pontificale Majestăţilor Lor Sacre imperiale şi regale din Viena Austriei, Eminentisimului Cardinal al Sfintei Biserici Romane Colonitz, Ilustrisimului şi Reverendisimului Domn Nunţiu Apostolic şi prealuminatului principe Eugen al Sabaudieî, ca prin ajutorul şi ocrotirea lor să mă pot folosi şi bucura liniştit, în pace şi neconturbat, de harurile, privilegiile şi imunităţile Sanctităţii Voastre şi a Sfintei Maice Biserici, fără nici o conturbare sau prigonire (mai ales din partea arhiepiscopului, episcopilor, a clerului şi a poporului schismaticilor), spre mai marea mărire a lui Dumnezeu, spre slava Sfintei Maicii Biserici Catolice şi spre mântuirea sufletelor. Acestea sunt, Preafericite Părinte, ce-am avut de expus, prin peana streină, necunoscând eu limba, luării aminte şi îngrijirii prea înţelepte şi părinteşti a Sanctităţii Voastre. Cărora, dacă Sanctitatea Voastră, potrivit bunătăţii părinteşti, cu care obişnuieşte a veni de urgenţă în ajutorul şi mângâierea celor săraci cari aleargă la Dânsa, le va da ascultare, după cum nădăjduiesc, după încetarea acestor călduri de vară, nu că voi grăbi dar voi alerga la Biserica, clerul şi poporul încredinţat mie, ca să mă chetuiesc şi să mă supracheltuesc cât voi trăi pentru mântuirea şi readucerea lui la sânul Sfintei Maice Biserici Catholice, chiar dacă va trebui să-mi dau sângele şi viaţa. Ce am văzut, ce am auzit, ce am simţit în această sfântă şi venerabilă Cetate, voi vesti celor ce nu cred, slujbele şi podoabele bisericilor, evlavia poporului, cinstirea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, ce nu le pot privi fără a vărsa lacrimi; măcar de-ar fi putut fi împreună cu mine privitor şi admirator întreg poporul! Blândeţea, bunătatea, dragostea cu care primeşte, încurajează şi ajută Sfânta Maică Biserică şi supremul ei Păstor pe toţi cei ce uniţi fiind în credinţă cu ea, vin la dânsul. De aceea n’am îndrăsnit a făgădui neadevăruri spunând că ochii tuturor se vor întoarce spre mine ca spre o oglindă şi ce e mai mult, vor veni la unitatea credinţei. — Iar dacă nu mi se vor împlini aceste dorinţi ale mele, nu voi şti cu ce obraz şi în ce fel sa mă întorc la ai mei cari ştiu prea bine că am venit la Roma şi am cerut sprijinul Sfântului Scaun, aşteptând ei acum cu viclenie, şi curiositate reuşita şi întoarcerea mea; mai ales ceilalţi nouă episcopi schismatici: m’aş face într’adevăr de povestea tuturor, iar ei s’ar întări în blestemata lor schismă în contra sfintei Maice Biserici, ceea ce Dumnezeu ferească, ci mai de grab să se întoarcă şi să fie în unirea sfintei credinţe un staul al tuturor şi un păstor. Şi ca să nu par a mă îngriji numai de mine şi de câţiva puţini ai mei, voi expune pe scurt ceea ce priveşte venirea poporului sârbesc în Ungaria unde petrece acum şi felul cum ar putea fi readus la unitatea credinţei.
Înainte cu câţiva puţini ani trecuţi abia, când biruitorul soldat al creştinilor sub oblăduirea vulturilor împărăteşti a alungat pe turc, tiranul Orientului, peste Drava, Sava şi Tisa şi cucerind Belgradul, Vidinul, Nişul şi alte oraşe şi cetăţui întărite, a lăţit apostolicul regat al Ungariei în lung şi ‘nalt peste Serbia şi Bulgaria, este de necrezut de spus cu câtă bucurie şi veselie s’a văzut pe sine liberat de jugul tiraniei poporul sârbesc locuitor în acele regiuni şi se aduna sub steagul creştin, pentru ca să alunge pe Turci nu numai din propriile lor hotare, dar şi din Europa şi din întreaga Europă; şi a rămas statornic în propusul său, chiar cu vărsarea sângelui şi a vieţii, cum le a fost îngăduit. Dar nu multă vreme le-a fost îngăduit. (Cel vinovat va răspunde înaintea lui Dumnezeu). Căci pierzând Belgradul, şi Sârbia şi Bulgaria, precum şi celelalte regiuni de peste Sava au fost pierdute. Deci poporul sârbesc mai ales din Serbia, şi din Bulgaria, şi din statele învecinate, ca să nu trebuiască să sufere pedeapsa sub tirania turcească, trecând peste Sava, Drava şi Tisa, a venit în Ungaria sub stăpânirea şi ocrotirea preablândului împărat, şi încă în număr aşa de mare, încât din sânul acestei naţii în puţine zile s’a putut aduna cu uşurinţă o armată de răsboinici de patruzeci şi mai bine de mii de bărbaţi: de unde se poate deduce cât de mare e mulţimea acestui popor, care părăsindu-şi vetrele părinteşti şi averile strămoşeşti, ocupă şi biruieşte pretutindeni în satele, sătuleţele şi oraşele de pe malurile Savei, Dravei, Tisei şi ale Dunării, amestecat fiind cu catolici, luterani şi calvini.
Are poporul acesta păstorii săi, mai bine zis însă lupi cari orbi fiind conduc pe orbi, un arhiepiscop (care pe nedreptul îşi ia şi numele de patriarh şi îşi are reşedinţa de-asupra Budei în orăşelul Sf. Andrei), nouă episcopi răsleţiţi prin diferite oraşe şi sate, călugări sau monahi basilitani şi alţii mulţi din cler, cari toţi au venit în Ungaria împreună cu poporul sârbesc. Dar cei mai mulţi, dacă nu toţi, sunt aşa de primitivi, încât ce cred, ce e de crezut şi ce trebuie să înveţe şi pe alţii abia de ştiu şi ei. încât poţi găsi foarte mulţi în poporul acesta sârbesc cari au împlinit cincizeci sau şasezeci de ani, fără să se fi spovedit vreodată sau să se fi măcar împărtăşit; iar celor cari după vreo cădere aleargă la această scândură mântuitoare, indiscreţii şi neciopliţii păstori sufleteşti le dau pocăinţe foarte grele, nu odată oprindu-i şi alungându-i de la sfânta împărtăşanie câte pe douăzeci şi mai mulţi ani, nu fără sminteală şi vătămarea sigilului sacramental In această vreme, după alungarea tiranului Orientului din apostolicul regat al Ungariei, s’au deschis şcoli publice de-ale Părinţilor Societăţii lui Isus, mai ales în Buda, Agria şi Cinci-biserici (Pecs), la cari împreună cu tinerimea ungarică a alergat şi cea sârbească, cu nădejdea că împreună cu învăţătura vor învăţa şi evlavia şi dogmele credinţei catolice urmând să le răspândească apoi după câţiva ani şi printre popoarele naţiunei lor. Şi ca între timp poporul sârbesc să nu rămână în schisma sa şi să-şi piardă mântuirea sufletească, ci mai vârtos şi mai de grab să se unească cu Sfânta Biserică Romană şi să recunoască o turmă şi un păstor, aş crede de foarte bine dacă Sanctitatea Voastră ar invita pe arhiepiscop şi pe episcopii lor şi pe vicari prin scrisori pline de dragoste şi bunătate ca precum subt un rege aşa şi subt un păstor suprem bisericesc şi păstor să convieţuiască cu celelalte popoare în mai mare pace şi înţelegere, făgăduindu-le bunăvoinţa şi menţinere în demnităţile lor bisericeşti şi a imunităţilor eclesiastice, întrebuinţarea ritului grecesc (fără acelea cari se împotrivesc credinţei catolice,) şi alte lucruri potrivite stării lor; pentru ca să nu fie spre ocara şi batjocura poporului, ci mai deosebi spre dragoste şi cinste. Şi cu acele scrisori să trimită la ei vreo persoană eclesiastică chibzuită şi blândă, care să cunoască limba sârbească, care atât deosebit cu unul fiecare, cât şi public împreună cu toţi să trateze o chestiune atât de mare cum este mântuirea veşnică a sufletelor unui popor atât de numeros, şi cu autoritatea Sfântului Scaun să poată încheia şi isprăvi. Cât am putut aduna şi afla din petrecerea de mai mulţi ani în societatea acelor episcopi, ei nu ar fi streini de a-şi pleca capul Capului suprem al Bisericii şi Vicarului lui Hristos pe pământ, numai, după cum am spus, să fie cum se cade invitaţi şi atraşi, Câştigându-i şi readucându-i odată pe aceştia, clerul, călugării şi poporul celalalt uşor vor fi de câştigat. Căci fiind aceştia aproape toţi inculţi şi atârnând prin urmare în întregime de gura arhiepiscopului, şi a episcopilor lor. vorba şi învăţătura acestora o primesc, o îmbrăţişează şi o urmează ca nişte prorocii ale adevărului etern; tot ce vor primi şi învăţa episcopii uniţi, vor primi şi vor urma şi ei. O altă modalitate mai blândă, mai grabnică şi mai eficace, de-a readuce pe cale omenească un aşa mare şi un astfel de popor nu văd. In acest fel s’a procedat acum în aceşti ani în Siculia provinciei Transilvanice, unde, după ce prin zelul şi munca Părin{ilor Societăţii Iui Isus cari petrec acolo au fost readuşi la Sfânta Unire Romano-Catolică episcopii, vicarii şi căpeteniiie bisericeşti ale Siculiei, clerul şi poporul, mai bine de două sute de mii de oameni, au urmat pe aceia. Atât de însemnat este a câştiga capetele, ca să poţi avea apoi şi mădulările.
Acestea sunt, Preafericite Părinte, ce am avut de propus Sanctităţii Voastre pentru binele sufletesc al poporului sârbesc din Ungaria şi spre înălţarea şi creşterea Sfintei Maicii Biserici. Rămâne ca Sfinţia Voastră, potrivit grijii şi îngrijirii păstoreşti, să urmeze ce i-se va părea înaintea lui Dumnezeu mai potrivit. Să trăiască Sfinţia Voastră pe care Dumnezeu să-i mântuiască şi să-l păzească întru mulţi ani!
Dat în Roma, în ziua de 13 Iulie, anul Mântuirii 1699. Al Sfinţiei Voastre cel mai smerit şi mai supus serv şi fiu în Hristos Efrem Banyanin, episcop unit al Sârbilor.
(S. C. De Propaganda Fide Scritture originali, voi. 534, fol. 62—65).
ALOISIE L. TĂUTU
[1] A se vedea întregul articol cu textul atât în limba română cât şi în limba latină în „Cultura Creştină” nr. 10/octombrie 1936, p. 600-612.
Jurnal de cercetaş 
Felicitări pentru știre. Și pentru foto a lui Aloisie Tăutu.
ApreciazăApreciază
Multumesc mult parinte. Te salut cu mult drag. S
ApreciazăApreciază