Arhive pe autori: jurnaldecercetas
Seminarul greco-catolic din Oradea la 230 de ani de existenţă.
Seminarul greco-catolic din Oradea la 230 de ani de existenţă.
File din istoria unui institut de educație românesc
Se împlinesc astăzi 230 de ani de la momentul când Împăratul şi Regele Apostolic Leopold al II-lea, prin decret, hotăra înfiinţarea acestui institut de educaţie în care ne aflăm astăzi, Seminarul Greco-Catolic din vechea cetate a Olosigului Orăzii. Providenţa divină a făcut ca naşterea acestui institut de educaţie a tinerilor români, să fie în aceiaşi locaţie unde, la începutul secolului al XVIII-lea, a existat vechea mănăstire iezuită, cu o şcoală destinată tuturor copiilor din Oradea şi împrejurimi.
Cum s-a născut acest Seminar şi care a fost scopul acestui institut de educaţie catolică?
Înainte de a ne avânta în filele Istoriei Seminarului, să ne oprim, pentru moment la un gând de-al Sf. Ignaţiu care poate fi un posibil răspuns la retorica de dinainte:
„Aşa cum plimbarea, mersul şi alergatul sunt exerciţii trupeşti, în acelaşi fel orice mod de a-ţi pregăti şi dispune sufletul pentru a putea îndepărta de la sine toate înclinaţiile dezordonate şi, mai apoi, odată îndepărtate, pentru a căuta şi găsi voinţa divină prin dispunerea propriei vieţi întru mântuirea sufletului, se numeşte exerciţiu spiritual”.
Seminariile teologice, în forma în care există astăzi, s-au născut ca o consecinţă imediată a Reformei protestante. În actele Conciliului Tridentin (1545-1563) se statuta pentru prima oară, principiile care au guvernat existenţa unui Seminar teologic. Candidații trebuiau să aparțină diecezei respective, să aibă minim 12 ani, să fie născuți dintr-o legătură legitimă, să știe scrie și să citească. În acest loc, tinerii erau educați din punct de vedere moral și religios conform disciplinei ecleziastice, fiind inițiați în cultivarea pietății și a religiozității, departe de voluptatea lumii. Episcopul dispunea să fie organizați pe clase, după număr, vârstă și progres în disciplina bisericească. Erau obligați să poarte reverenda și ”tonsura”. Materiile de studiu erau gramatica, cântul bisericesc, dreptul canonic, Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și Sfintele Taine ale Bisericii. O parte din ei erau destinați pentru slujirea ca preoți, iar cealaltă, pentru slujirea ca învățători sau funcționari în aparatul administrativ bisericesc.
Românii vor beneficia de acest sistem de formare organizată abia după Unirea de la 1700. În acest sens, amintim aici scrisoarea Episcopului Ioan Inocențiu Micu Klein, din 29 aprilie 1736, care îi cerea omologului său romano-catolic din Oradea, Episcopul Ioan Okalicsányi (1734-1736), ca și din dieceza sa, candidații la preoție, să poată fi formați ca alumni în cadrele instituționale ale diecezei latine a Oradiei. Această cerere, a fundamentat legătura dintre cele două Biserici, creând premisele formării teologice a românilor, pentru început în cadrele Bisericii latine, iar mai apoi în Seminariile proprii de la Blaj şi apoi Oradea.
Înfiinţarea Seminarului greco-catolic din Oradea are loc în conjunctura reformelor iozefine, nu ca o consecinţă, ci tocmai ca un eşec al acestora. Asta pentru că Împăratul Iosif al II-lea, a dorit concentrarea formării clerului tânăr în câteva seminarii centrale, reformă care, după moartea lui a intrat în desuetudine. Astfel, s-a revenit la vechea formulă a seminariilor diecezane, în acest context intrând, de această dată, cele trei Episcopii greco-catolice din Ungaria (Muncaci, Oradea şi Krişevaţ) a căror ierarhi, la 12 ianuarie 1791 cereau înfiinţarea, pentru fiecare eparhie, a unui seminar, iar pentru studii mai înalte să se aleagă tinerii cei mai talentaţi. Era momentul propice pentru înfăptuirea acestui deziderat nobil, dorit şi stipulat chiar în documentul de înființare al Episcopiei, din 16 iunie 1777.
Decretul de înființare al Seminarului din 30 ianuarie 1792 specifica că această instituție era menită formării „clerului tânăr și tinerimii mirene”, pentru națiunea română.
Pentru solemnitatea momentului, amintim un fragment din documentul de înfiinţare al Seminarului orădean.
„Deoarece poporul român este foarte înstreinat de primirea culturei necesare şi nici că se poate a se îndemna în alt chip în cercetarea catechezelor şi a şcoalelor, decât dacă va vedea, că copiii săi se instruiesc de către preoţime şi dăscălime şi în cetitul şi scrisul său propriu al acestei naţiuni, precum şi în ritul, cântul şi ceremoniile greco-catolice. Dar spre a se putea obţine acest scop salutar, este foarte de lipsă, că atât clericii cât şi dascălii încă din fragedă copilărie să primească o educaţie bună şi corespunzătoare, din care cauză acest institut are să fie considerat, deoparte ca Seminar, din care să se poată recruta suscreştinţă pentru clerul tânăr, de altă parte ca un fel de şcoală preparandială din care să iasă învăţători buni şi folositori”[1].
[…] „Cu privire la modul şi felul de creştere a tinerimii române din acest Seminar …, să fie instruită cu tot zelul şi însufleţirea, mai ales în principiile adevărate, curate şi genuine ale religiei greco-catolice sau unită cu Biserica latină, şi ale moralei curate creştine şi din tinereţe să înveţe ritul, ceremoniile şi cântul Bisericei gr.catolice în care şi practice să se deprindă. … Şi deoarece această tinerime nici în şcolile primare, nici la Academie n-are ocazia de a învăţa cetitul şi scrisul în limba sa naţională, de aceea în acest Seminar să fie aplicat un profesor, de la care tinerimea în orele libere să ia instrucţiune în acelea, în limba sa proprie. În ceea ce priveşte ordinea casei şi disciplina internă, voinţa preaînaltă Regală este ca, – scopul creşterii în acest institut fiind dublu şi de mare folos: a forma harnici păstori sufleteşti şi învăţători buni…”[2]
Funcţionarea acestui institut de educaţie a început în toamna anului 1792, cu 16 tineri. Primii şase au fost admişi, în urma şedinţei consistoriale din 29 octombrie 1792, iar următorii zece, mai târziu[3]. Seminarul era condus de Canonicul Scolastic, numit „Rector”, ajutat de 1 preot numit „Vice-Rector” precum şi de alţi tineri, numiţi „prefecţi de studii”. Seminarul funcţiona, încă din 1792, pe baza unui regulament aprobat de Împărat, acesta fiind adaptat în anul 1852. Tinerii erau admişi în Seminar în baza unui „concurs” care consta în analiza „dosarului”(cererea părintelui adresată Episcopiei, analiza Testimoniumului adică a notelor obţinute la şcoală, plus recomandarea preotului sau unei autorităţi şcolare), proba de aptitudini (cântat, citit) şi examenul medical. Însă această admitere se făcea după ce tânărul era admis într-una din şcolile primare sau medii din Oradea. Cei cu rezultate bune, precum şi cei lipsiţi de mijloace materiale erau admişi ca „alumni fundaţionali” fiind bursieri ai Fundaţiilor bisericeşti, special create pentru susţinerea Seminarului. Ceilalţi, cu rezultate mai puţin bune sau cu o stare socială mai bună erau primiţi în Seminar ca și „convictori”, plătindu-şi taxa de întreţinere. Între aceștia din urmă erau și elevii ortodocși. Exista şi o categorie intermediară, numită „mediolanes” care îşi plăteau taxa de întreţinere parţial, restul de bani fiind adăugaţi de Seminar. Pentru stimularea progresului la învăţătură, bursele fundaţionale erau scoase la concurs în fiecare an, astfel că, elevii „fundaţionali” care nu reuşeau să se menţină la un nivel foarte bun, pierdeau bursa în faţa celorlalţi care nu beneficiaseră de bursă în anul anterior. În timp, numărul elevilor educaţi în acest Institut a crescut, ajungându-se ca în anii 1908-1909 să atingă cifra de 102[4], în anul 1920 fiind înscrişi pe listele de admitere nu mai puţin de 120 de tineri[5].
În privinţa studenţilor teologi, care până în 1912 au fost alumni ai Seminarului latin din Oradea, sau ai altor Seminarii din fostul Imperiu austro-ungar, legătura acestora cu Seminarul greco-catolic se făcea prin Rector, care le era Superior şi îi îndruma în privinţa învăţării cântului şi ritului bisericesc greco-catolic. De asemenea, aceştia erau obligaţi să predice în faţa elevilor din Seminar după un program bine stabilit, precum şi să participe la slujbele bisericeşti de la Catedrala Sf. Nicolae. Şi numărul acestora a crescut în timp, astfel că, dacă în anul şcolar 1794-1795, Episcopia de Oradea avea 8 studenţi (6 la Oradea şi 2 la Bratislava) numărul acestora va ajunge în 1866/1867 la 35 şi va atinge apogeul de 94 în fatidicul an 1947-1948.
Selectarea studenţilor teologi cu cele mai bune rezutate a constituit una dintre cele mai importante puncte ale politicii ecleziastice a Episcopiei de Oradea, Seminarul din Oradea şi Liceul din Beiuş fiind instituţiile de educaţie spre care, studenţii teologi absolvenţi, se îndreptau. Astfel, în perioada 1792-1948 Seminarul a avut un număr de 24 de profesori și formatori, educaţi în centre catolice de prestigiu. Din cei 24, 8 erau formați la Budapesta, 7 la Roma, 4 la Viena și câte unul la Tîrnava și Esztergom. Din 1924 până în 1948, Academia Teologică a avut un număr de 15 profesori, dintre aceștia 7 fiind formați la Roma, 4 la Budapesta, 3 la Viena și 1 la Oradea.
În raportul anual al Rectorului către Episcopul de Oradea din 23 iunie 1948 se face referire la situaţia grea creată de instaurarea comunismului în România care afectase şi viaţa Seminarului unit orădean:
„Din seria de lipsuri și neajunsuri ce caracterizează acest an școlar, este nepuțința de a putea sărbători, după cum se cuvenea și era dorința tuturor, jubileul de 25 de ani de la înființarea Academiei noastre de teologie, care și-a deschis porțile la 8 octombrie 1922… Evenimentul acesta atât de important în istoria Diecezei noastre și a întregii provincii mitropolitane, care împlinea visul celui dintâi episcop fondator al Seminarului, ep. Ig. Darabant și a celorlalți vrednici urmași, abia a putut fi încrestat, din cauza împrejurărilor vitrege, printr-un foarte reușit concert vocal de muzică polifonică clasică, dat de corul Academiiei teologice sub conducerea Dl. Dr. Petre Iluțiu, prefect de studii și profesor la Academie.
Prezentând acest sumar raport, mulțumim Bunului Dumnezeu care ne-a încredincit de a încheia cu bine încă un an școlar, ocrotind cu mână părintească Seminarul nostru în mijlocul atâtor rele cari îl aleșuiesc și cerșim totodată arhiereasca binecuvântare a Excelenței Voastre asupra muncii tuturor acelor care s-au ostenit și străduit cu multă râvnă și dăruire pentru creșterea viitorilor preoți. Cu profundă venerațiune, Coriolan Tămaian, Rector”[6].
Un martor ocular al anului 1948, menţiona cum a fost naţionalizat Seminarul de către autorităţile comuniste.
”Deja în iulie 1948, comuniștii preluaseră Seminarul din Oradea și afișaseră la intrarea principală chipurile lui Marx și Stalin. Pur și simplu l-au furat așa cum voiau să facă acuma, să fure toți credincioșii, parohia și biserica!”[7]
Astfel, în perioada anilor 1948-1991 clădirea Seminarului a funcţionat ca şcoală şi internat pentru diverse instituţii de învăţământ din oraş. Biblioteca Seminarului a fost naţionalizată, o parte din studenţi teologi fiind urmăriţi de Securitate. Cei care au făcut opoziţie faţă de regim au fost închişi.
În anul 1991, Seminarul greco-catolic şi-a reluat activitatea sub o nouă titulatură – Institutul Teologic Greco-Catolic din Oradea – ca instituţie de învăţământ superior. În anul 1998, s-a înfiinţat Departamentul Oradea al Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Totodată Seminarul și-a reluat activitatea și pentru elevii noul înființatului Liceul Greco-Catolic, continuatorul Şcolii Normale Române Unite.
Astăzi, departamentul Facultăţii îi pregăteşte din punct de vedere teologic pe studenţii teologi, iar Seminarul “Sf. Trei Ierarhi” îi pregăteşte din punct de vedere liturgic şi spiritual.
În timpul păstoririi Episcopului Virgil Bercea (2003) s-a ridicat o clădire nouă care găzduieşte astăzi, pe studenţii teologi, în cadrul Seminarul Teologic Grec-Catolic „Sfinţii Trei Ierarhi” din Oradea.
Astăzi, complexul Seminarului Greco-Catolic din Oradea are în componență Seminarul Teologic, Facultatea de Teologie, internatul Facultății și al Liceului Greco-Catolic „Iuliu Maniu”, precum și clasele de învățământul primar „Step by Step”.
[1] Petru Tamâian, Istoria Seminarului…, Oradea, 1930, p. 6.
[2] Ibidem, p. 8.
[3] Georgescu, Istoria Seminarului Român Unit din Oradea, Bucureşti, 1923, p. 16.
[4] Schematismus EGCO 1909, p. 297-301.
[5] SJANB, EGCO dos., ??? f. 169.
[6] SJANB, EGCO 881, dos. 587, f. 189.
[7] Rațiu, Biserica Furata, Oradea, 1993, p. 13.
O filă din istoria parohiei greco-catolice Câmpia (Sălaj) din 1948
Căutând date despre preotul greco-catolic Leontin Silaghi/Sălăjan, care în 1948 păstorea comunitatea greco-catolică din Câmpia (Sălaj), nu mare mi-a fost mirarea să găsesc pe internet o „istorie” trunchiată a parohiei, o istorie ce ascunde voit adevărul despre acest preot care, nedorind să treacă la ortodoxism, a luat drumul pribegiei, fiind chiar arestat de comuniști.
Însă, adevărul despre așa zisa trecere la Biserica Ortodoxă a credincioșilor din Câmpia-Sălaj este altul. O spune chiar persecutorul, adică organele Securității, atunci în anul 1948.
„Din partea elementelor reacționare, s-au semnalat manifestări pe linie religioasă, și în special pe tema unificării celor două biserici. În ziua de 21 Noemvrie a.c. preotul Ploscaru T. trecut la ortodoxie s-a deplasat în comuna Curitău să oficieze slujbe după ritualul ortodox, deoarece preotul SĂLĂJEANU LEONTIN din această comună nevroind [sic!] să treacă a demisionat. Când a ajuns preotul Ploscaru în comună, s-a dus la biserică unde se începuse slujba, fiind făcută după ritualul greco-catolic de către cantorul bisericii. Văzându-l pe preot toată lumea adunată în biserică a eșit, iar când preotul Ploscaru a început slujba în biserică, copii îndemnați de către părinții lor, au început să fluere în biserică, conturbânndu-l pe preot. După terminarea slujbei în fața bisericii preotul a fost primit cu strigăte: Vrem războiu, fiid huiduit. În comună nici conducătorii organizatiilor democratice nu au trecut la ortodoxie. S-au luat măsuri pentru identificarea instigatorilor, care influențează în acest fel populația comunei […]”. (Sursa ACNSAS, D11741, vol. 7, f. 134-135)
Lichidarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina – Conferinţa istorică internaţională la Kiev
Istoria este, cu siguranţă, „învăţătoare a vieţii”, după cum spunea Herodot, şi cei care nu învaţă din greşelile trecutului riscă să le repete. Aşa am simţit participarea mea la conferinţa internaţională de la Kiev din 4 martie 2021. Invitaţia am primit-o prin intermediul dnei prof. Laura Stanciu (conf. Univ. dr. la Universitatea 1 decembrie din Alba Iulia) care m-a pus în legătură cu dl. dr. Oleh Turiy, directorul Institutului de Istorie Eclesiastică din cadrul Universităţii Catolice Ucrainiene de la Kiev. Şi pentru că era un subiect de istorie familiar precupărilor mele, adică persecuţia îndreptată împotriva Bisericii Greco-Catolice, am răscolit „cufărul” de date din arhive şi biblioteci. Surpriza a fost ca şi în „Colecţiile Speciale ale Bibliotecii Județene Bihor, să găsesc destule date care vorbeau, sigur, răstălmăcit şi într-o manieră proletcultistă despre „duşmanii poporului”. „În presa comunistă a vremii au apărut articole calomniatoare la adresa Bisericii Catolice: „Vaticanul agentură a imperialismului american”, „Ne scriu oamenii muncii de confesiune catolică despre denunţarea Concordatului cu Vaticanul”. Sursa: Colecția ziarelor vechi din cadrul „Colecții Speciale” ale Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai” Bihor. Scânteia nr. 1178/24 iulie 1948, p. 1,4; nr. 1179/25 iulie 1948, p. 3). Așa că pentru o cercetare temeinică, musai să intri și în bibliotecile publice.
Dar să trecem la subiect. În data de 4 martie 2021 s-au împlinit 75 de ani de la lichidarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, prin pseudo-sinodul de la Liov/Lvov (Ucraina) din 4 martie 1946, moment de tristă amintire pentru fraţii noştri ucrainieni, când autorităţile comuniste au unificat prin forţă şi teroare greco-catolicismul cu ortodoxia moscovită. În amintirea acestui eveniment istoric, Institutul de Istorie a Bisericii al Universităţii Catolice Ucrainiene din Kiev a organizat o conferinţă internaţională cu tema „«Sinodul de la Liov» din 1946: circumstanţe istorice şi consideraţii moderne”. În deschiderea evenimentului au vorbit Arhiepiscopul Major Sviatoslav Şevciuc şi organizatorul conferinţei, dr. Oleh Turiy. Conferinţa s-a desfăşurat online, pe parcursul întregii zile de 4 martie, având patru secţiuni: „Planificarea şi organizarea «Sinodului» în lumina documentelor noi şi a cercetării”, „Aspecte regionale şi context internaţional”, „Destine personale şi mărturii”, „Reflecţii moderne”. Au fost prezenţi specialişti din Ucraina, Polonia, Slovacia, România şi S.U.A., limba de comunicare în cadrul conferinţei fiind ucrainiană, iar pentru specialiştii străini, fiind limba engleză.
Deşi limba de comunicare a fost ucrainiană, ceea ce a reprezentat un inconvenient auditorilor care nu cunosc nici o limbă de origine slavă, din programul tradus în limba engleză se observă că subiectele abordate de specialişti au fost deosebit de interesante. Amintim aici lucrările „Precedente istorice ale Sinodului din Liov ” (dr. Oleh Turiy, Liov), „Sinodul din Liov ca agent conducător al operaţiunii NKGB: idee, plan şi realizare” (Roman Skakun, Liov), „Clerul din Liov în timpul campaniei de reunificare cu Biserica Ortodoxă: între rezistenţă şi acomodare” (Ruslan Deliatynskyi, Ivano-Frankivsk), „Sinodul de la Presov din 1950 şi consecinţele pentru greco-catolicii din Slovacia” (Jaroslav Coranic, Presov), „Biserica ortodoxă şi greco-catolicii din Polonia” (Igor Halagina, Gdansk, Polonia).
Din România, lucrarea „Adunarea de la Cluj în documentele Securităţii. Cazul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea” a scos în evidenţă mărturiile a 6 preoţi despre evenimentele premergătoare Congresului de la Cluj din 1 octombrie 1948 precum şi amănunte despre tristul eveniment desfăşurat în sala de gimnastică a Liceului „George Bariţiu” din Cluj. Concluzia acestei lucrări se poate rezuma astfel: „Din mărturiile celor 6 preoţi (3 loiali Bisericii greco-catolice şi 3 care au apostaziat) ies la lumină date noi privind Congresul de la Cluj unde cei 38 de preoţi participanţi, dirijaţi de autorităţile comuniste, s-au erijat în reprezentanţi ai Bisericii Unite, hotărând, fără acordul episcopilor, trecere la ortodoxie. Pe de o parte, dacă este să analizăm atitudinile şi caracterul celor şase preoţi prezentaţi (canonicii Vasile Barbul, Coriolan Tămăian, Dumitru Mureşan (preot în Craidorolţ), Tiberiu Puşcaş (preot în Şumal), Gherasim Octavian (preot în Păuleşti), Roman Nemeş (preot în Suplacu de Barcău), se observă atitudinea curajoasă a preoţilor Coriolan Tămăian şi Dumitru Mureşan, care s-au implicat hotărât în contracararea unificării. Pe de altă parte, la ceilalţi trei preoţi care au apostaziat se observă trei atitudini diferite: excesul de zel şi interesul material a lui Roman Nemeş (care a fost şi informator al Securităţii), cuplul „curaj-frică” la Tiberiu Puşcaş şi interesul material plus mustrarea de conştiinţă la Gherasim Octavian. Deci, nici aceştia trei nu au fost convinşi 100% de trecerea la ortodoxie. În ceea ce priveşte, Adunarea de la Cluj, mărturiile celor şase preoţi se completează reciproc arătând acţiunile diabolice ale comuniştilor (vizita prin parohii pentru a convinge preoţii şi credincioşii, strângerea semnăturilor pentru „delegaţi”, manipularea clerului cu cele două semnături ale canonicilor Barbul şi Tămăian, a acestuia din urmă fiind făcută sub ameninţări, deci nu a fost făcută de bună voie) precum şi acţiunile de contracarare a Episcopilor uniţi (circulara de excomunicare trimisă în toate parohiile şi combaterea unificării forţate prin toate mijloacele legale posibile).”
Salutăm cu această ocazie întreaga Biserică Greco-Catolică Ucrainiană şi ne exprimăm recunoştiinţa pentru martiriul în slujba unităţii ecleziale şi fidelitatea faţă de Sf. Scaun Apostolic al Romei.
Doamna pastelurilor vii – Leontina Terezia
Astăzi ar fi împlinit 93 de ani. Doamna Sana, profesoara de geografie și științele naturii își sărbătorește ziua de naștere în Cer, alături de fratele ei, părinți și toți cei pe care i-a cunoscut pe acest Pământ. Să ne amintim, pe scurt, de viața ei, de urmele faptelor ei bune lăsate aici pe Pământ.
A fost o doamnă distinsă, elegantă, plină de calm și înțelepciune. Prietenă de nădejde și de cuvânt, Leontina și-a păstrat crezul creștin și uman până la sfârșitul vieții. A fost o creatoare prin pasiunea ce o avea față de a coase goblen. Pierdută parcă dintr-un alt timp, Leontina era atingerea vie a unei lumi de dinainte de comunism, a unei Biserici cu ale ei valori perene construite pe temelia Romei, a civilizației occidentale. O doamnă ce a știut să-și ghideze viața asemenea unei bărci al cărei cârmaci, era o inimă șlefuită la școala Iubirii lui Isus.
Leontina-Terezia Sana s-a născut în 29 decembrie 1927 în Santău Mare, jud. Bihor din părinţii Ioan Sana şi Cornelia (născut Pop). Copilăria şi-a petrecut-o alături de familie în Santăul Mare, unde tatăl său era învăţător şi director de şcoală. În 1940, datorită cedării Ardealului de Nord către Ungaria şi a persecuţiilor suferite de tatăl său, a fost nevoită să se refugieze cu familia în satul Albeşti, comuna Răbăgani (jud. Bihor).
Părinţii o trimit să studieze la Liceul greco-catolic de fete din Beiuş, formarea primită acolo, prin profesorii şi călugăriţele asumţioniste, fixându-i principiile creştine şi umane, după care s-a ghidat întreaga sa viaţă. După 1945, ca urmare a morţii tatălui său, alături de familie (mama şi fratele mai mic Octavian), se mută la Oradea, unde, în 1948, a absolvit Liceul „Oltea Doamna”. La Beiuş a avut şansa să-i cunoască, să le ascultă predicile şi exerciţiile spirituale, la Fericiții Episcopi martiri Ioan Suciu şi Valeriu Traian Frenţiu. La Oradea, l-a avut profesor pe părintele dr. Iuliu Hirţea, viitor episcop în clandestinitate.
În anii imediat următori a lucrat ca educatoare la o grădiniţă din Oradea. Apoi, în 1957, se căsătoreşte cu inginerul Bonea Ioan, pe care-l cunoscuse în vacanţele petrecute la verişoarele sale, în Terebeşti (jud. Satu Mare). Căsătoria religioasă a fost oficiată în secret, de către Canonicul Coriolan Tămâian, unul din stâlpii rezistenţei greco-catolice din zona Oradiei. S-au stabilit la Eforie Sud (jud. Constanţa) unde soţul avea repartiţie. Ca urmare a arestării şi întemniţării soţului său de către regimul comunist, precum şi a numeroaselor şicane din partea Securităţii, este forţată să divorţeze. Nu a avut copii şi nu s-a recăsătorit. Între anii 1959-1965 a urmat Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii Bucureşti. A funcţionat apoi ca profesoară de geografie la o şcoală din Eforie Sud, ulterior, prin mutarea la Constanţa, ca profesoară la o şcoală specială. În paralel cu activitatea didactică, a obţinut atestatul de ghid turistic practicând cu multă pasiune şi devotament ghidajul turiştilor străini pe litoral, în ţară şi chiar peste hotare. Îi plăcea mult să călătorească, să citească şi să coase goblen. Vorbea bine limba maghiară şi limba franceză. Înainte de Revoluţie a călătorit în Ungaria, Rusia, China, Bulgaria şi Turcia, iar după Revoluţie, în Italia, Franţa, Austria, Egipt.
Pasiunea de a coase goblen a consacrat-o în ţară, după pensionare, făcând mai multe expoziţii de goblen. A transpus pe etamină lucrări de ale lui Brâncuşi, Van Gogh, Rembrand, Marele Zid Chinezesc, Acropole şi alte peisaje. Într-un articol publicat în anul 2009 spunea: „Am muncit foarte mult, pentru mine munca a fost modus vivendi. Nu se poate ca un om să nu aibă calităţi, trebuie doar să şi le dezvolte. Se poate trăi mai frumos, dar numai tu însuţi ştii cum să-ţi înfrumuseţezi viaţa”. În ultimii ani, și-a orientat pasiunea spre a picta și a coase fețe de masă. Așa a fost și viața ei: o creație continuă în a desena pastelul viu al vieții sale.
În 1977 îi moare mama, Cornelia. În 1979 şi apoi 1980 viaţa ei primeşte două raze de Soare, prin naşterea nepoţilor de frate, Sebastian-Ioan şi Silviu-Iulian, cu care s-a mândrit în cercul prietenelor ei. De atunci, nepoţii ei au numit-o „Mama TICA” pentru că toate eforturile ei le-a canalizat să-şi ajute spiritual şi material nepoţii. În 1990, odată cu intrarea în legalitate a Bisericii Greco-Catolice, şi-a luat de mânuţă nepoţii şi i-a încredinţat spre catehizare la preoţii greco-catolici care administrau vechea parohie nr. 1 din Oradea. Era foarte mândră de acest lucru şi mai ales de faptul că sămânţa credinţei, a putut-o transmite mai departe. La Constanța a frecventat parohia romano-catolică Sf. Anton și a contribuit cu donații la ridicarea bisericii noi parohii Sf. Padre Pio. A fost membră a Reuniunii Mariane de acolo, frecventând cu mult devotament grupul de cateheză. Pentru înființarea unei parohii greco-catolice în Constanța, a strâns semnături din partea credincioșilor uniți care ar fi dorit un preot greco-catolic la Constanța.
S-a bucurat nespus de mult de realizările familiale şi profesionale ale nepoţilor: de absolvirea facultăţilor, de doctorat, de strănepoţii Alexandru şi Antoniu, de cărţile publicate de Silviu, de familia lui Sebastian. Se simţea parte din toate acestea, grija ei fiind izvorâtă din nobleţea inimii ei.
În 2014 se desparte de dragul său frate, Octavian-Ioan pe care l-a iubit foarte mult.
Nu a suferit de vreo boală cronică, datorită unui stil de viaţă liniştit şi echilibrat, a cărui bază stătea pe credinţa în Dumnezeu. Avea un program de rugăciune constant, rugându-se Rozariul pentru toţi cei vii şi cei morţi pe care i-a cunoscut.
În 11 decembrie 2020 ora 17, după o scurtă suferinţă, Dumnezeu a chemat-o la El. Dorinţa ei a fost să fie îngropată pe plaiurile natale, alături de bunicii, părinţii, fratele şi matuşile sale, în apropierea Capelei Frenţiu.
Ultima creație, o față de masă plină cu floricele (19 octombrie 2020). Sursa: Pr. Romeo Horvat (Constanța)
Martiriul Fericitului Episcop Valeriu Traian Frenţiu (1948-1952)
Martiriul Fericitului Episcop Valeriu Traian Frenţiu (1948-1952)
Măsurile poliţieneşti ale statului comunist, îndreptate în mod cu totul special împotriva ierahiei bisericeşti greco-catolice, s-au intensificat în a doua parte a lunii octombrie 1948. Din 10 octombrie 1948, agenţii Securităţii s-au postat la poarta palatului episcopal din Oradea şi nu au permis să intre sau să plece cineva din reşedinţă, Episcopul Frenţiu fiind în acest fel sechestrat. Cei care voiau să intre erau percheziţionaţi.
În noaptea de 28/29 octombrie 1948, în jurul orei 01.00, Episcopul Frenţiu a fost trezit din somn de către şefii Securităţii din Oradea. I s-a cerut să plece la Bucureşti, securiştii accentuând că nu este arestat ci „poftit” la Ministrul Stanciu Stoian. Ierarhul le-a răspuns că va pleca numai după ce va săvârşi Sf. Liturghie. Aceştia au aşteptat până când ierarhul s-a pregătit şi a oficiat Sf. Liturghie. O telegramă adresată Securităţii din Bucureşti în data de 29 octombrie, de către Securitatea din Oradea, specifica modul în care s-a procedat la reţinerea episcopului Frenţiu:
„Telegramă/ Dir. Gla a Sec. Poporului/Dlui subinspector general Nicolschy Bucureşti/DRSP Oradea nr. 2271 stat 230 Cuv 29/10/1948 orele 12/40
La ordinul dvs. telegrafic nr. 5/56128 din 28 oct a.c. raportăm că operatziunea ordonată a fost executată în perfectă ordine şi cu cea mai mare discretziune. Episcopul Frentziu din Oradea împreună cu preotul Chiş Alexandru din Cordău azi dimineatza la orele trei au fost trimişi [la] dvs. sub pază sigură. Retzinerea episcopului a fost efectuată cu tact şi discreţie, până în prezent nimeni în afara personalului episcopiei care nu a luat contact cu restul oraşului nimeni nu ştie că a fost ridicat […]”.
A fost dus la Bucureşti cu un jeep mic, având o călătorie grea şi fără întrerupere, ajungând la destinaţie în seara zilei de 30 octombrie. După ce a fost ţinut în beciurile Ministerului de Interne împreună cu ceilalţi patru episcopi greco-catolici, a fost dus la Ministrul Stoian, care le-a comunicat că au fost ridicaţi pentru „a nu polariza în jurul lor pe antidemocraţi”. Însă, scopul adevărat al reţinerii şi apoi al detenţiei lor era înfrângerea lor morală şi trecerea la ortodoxism.
Într-un alt raport informativ din 5 noiembrie 1948, Securitatea din Oradea comunica faptul că preoţii şi credincioşii aflaseră despre reţinerea Episcopului:
„Greco-catolicii au fost foarte surprinşi văzând că nici rangul, nici vârsta lui Frenţiu nu l-au ferit de reţinere, reţinerea susnumiţilor intimând pe greco-catolic[i;] aceştia cred că măsura se explică din participarea la o conferinţă a episcopilor greco-catolici din Bucureşti, nota Nunţiaturii şi răspunsul Guvernului Român. Se mai spune deasemeni [sic!] că reţinerea a fost necesară pentru a se putea proceda în linişte la naţionalizarea averilor episcopale”.
Duminica, 31 octombrie 1948, toţi episcopii sunt băgaţi într-o maşină mare şi duşi sub pază militarizată la Dragoslavele, fosta vilă patriarhală a lui Miron Cristea. Datorită faptului că era suferind, Episcopul Frenţiu primeşte o cameră micuţă la etaj.
În ciuda faptului că era reţinut, a celebrat Sf. Liturghie zilnic alături de ceilalţi episcopi într-o cameră. Aici starea lui de sănătate s-a înrăutăţit şi în seara zilei de 15 noiembrie a fost dus la spitalul din Rucăr-Bran, fiind tot timpul sub pază militarizată. Se reîntoarce la Dragoslavele cu starea sănătăţii îmbunătăţită în data de 5 ianuarie 1949. În nota informativă dată la 25 ianuarie 1949 de către informatorul „Vespasian” se menţiona faptul că Episcopul Frenţiu este reţinut alături de ceilalţi episcopi, la mănăstirea Dragoslavele:
„Notă informativă din 25 ianuarie 1949,
În drumul făcut la Bucureşti, am putut afla următoarele: Foştii [sic!] episcopi gr.cat. se află internaţi în localitatea Dragoslave[le], judeţul Muscel, în reşedinţa de vară a fostului patriarh Dr. Miron Cristea. Toţi o duc bine [sic!], afară de episcopul Orăzii Frenţiu, care a fost bolnav, şi a fost internat în Spitalul din Rucăr. Refăcându-se în ziua de 5 ianuarie 1858 [sic!], a fost dus şi el la ceilalţi episcopi. Episcopii sunt singuri şi sunt îndeaproape supravegheaţi de organele de siguranţă, având şi pază militarizată.”
În 26 februarie 1949, după 4 luni de reţinere şi pentru că oficialii Patriarhiei nu obţinuseră trecerea lor la ortodoxism, episcopii au fost transferaţi la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani. Aici Episcopul Frenţiu s-a întâlnit cu alţi preoţi reţinuţi din eparhia de Oradea (Coriolan Tămăian şi Alexandru Raţiu). Condiţiile de trai s-au înrăutăţit şi în ciuda acestui fapt, ierarul orădean şi-a încurajat confraţii şi preoţii spunându-le: „Pentru aceea suntem aici ca să suferim!”. În speranţa că va fi eliberat, obişnuia să spună va celebra liturghia arhierească la Paşterele anului 1949-1950 în Catedrala din Oradea. I-a încurajat pe preoţii căsătoriţi care cereau episcopilor să fie lăsaţi să plece la familiile lor spunându-le să rămână statornici în credinţă:
„Nu este nevoie să strângem mâna cu diavolul a doua oară. De data aceasta […] ne va smulge braţul din umăr”.
Cât timp a fost în lagărul de la Căldăruşani, Valeriu Traian Frenţiu a fost îngrijit de Pr. Coriolan Tămăian. Sfânta Liturghie a celebrat-o împreună cu ceilalţi episcopi într-o capelă micuţă, dărăpănată. Aici şi-a exercitat şi ministerul episcopal, sfinţindu-i în cel mai mare secret de episcopi pe preoţii Tit Liviu Chinezu şi Ioan Chertes. Preotul Alexandru Raţiu descria exemplaritatea ierarhului în perioada de detenţie:
„Evlavia lui, reculegerea la Sf. Liturghie şi răbdarea au fost edificatoare pentru toţi. Nu l-am văzut trist, dezolat sau disperat niciodată. Pe faţa lui senină domnea calmul omului de rugăciune, a arhiereului optimist în destinul său şi al Bisericii”.
În ziua de 24 mai 1950 a urmat transferarea episcopilor şi preoţilor spre ultima destinaţie din periplul prigoanei comuniste: închisoarea de la Sighetul Marmaţiei. Episcopul Frenţiu a făcut parte din primul lot alături de ceilalţi episcopi, iar preoţii din eparhia de Oradea (Tămăian şi Raţiu) făcând parte din grupul al doilea. Pe drumul dintre Căldăruşani şi Sighet, Episcopul Frenţiu nu a mâncat nimic, aşteptând sosirea la destinaţie pentru a putea oficia Sf. Liturghie şi a primi Sf. Împărtăşanie. Nu avea de unde să ştie că aici avea să facă ultima cuminecare, în dimineaţa zilei de 26 mai, pentru că nu li s-a mai permis să celebreze Sf. Liturghie. În dimineaţa aceleiaşi zile a predat toate obiectele personale şi hainele şi a fost îmbrăcat în zeghe. Este repartizat împreună cu confraţii episcopi Iuliu Hossu, Ioan Bălan şi Alexandru Rusu în celula 48 de la etajul I al închisorii. Regimul foarte dur al închisorii nu le-a permis să celebreze Sf. Liturghie şi nici să citească. Alimentaţia foarte slabă i-a slăbit pe toţii, astfel că Episcopul Frenţiu spunea că erau „slabi cum erau caii care se dădeau de hrană peştilor la Stâna de Vale”. În această „alimentaţie de înfometare” cum i-a spus odată Episcopul Frenţiu şefului închisorii, ierarhul orădean a primit totuşi aprobare de a mânca altă ciorbă, decât cea de fasole pe care n-o putea mânca, primind ciorbă în care pluteau legume „numai de mărturie”. Deseori gardienii uitau să-i aducă ciorba bătrânului episcop, acesta rămânând fără mâncare de 18 ori. În ciuda regimului de înfometare, spiritul de sacrificiu al ierarhului Frenţiu a fost prezent, dăruind din porţia sa de mâncare şi suportând cu demnitate batjocura la care a fost supus de gardieni:
„[…] dânsul era suferind; suporta toate neajunsurile, toate greutăţile cu eroică răbdare, nicicând nu s-a auzit un cuvânt de tânguire […]”.
„Ca cel mai bătrân şi Seniorul nostru, locotenent de Mitropolit, fireşte el mergea întâi cu gamela la ciubăr; de atâtea ori a fost bruscat şi acolo de miliţian; uitat de sine îi zicea: «La mâncare vii dar la muncă …» deşi tot ce se cerea făcea la vârsta de 78 de ani, pus să plivească iarba în curtea temniţii, să măture, deşi era suferind; se sforţa să facă tot ce putea pentru a scăpa de gura celor fără de omenie; altă dată la primirea mâncării îl întreabă miliţianul: «Pentru ce nu-ţi tai barba, că te umplu păduchii», batjocură mincinoasă; «Am purtat-o cu cinste 50 de ani şi o voi purta înainte tot aşa»”.
Tot în spiritul de jertfă se încadra şi munca „voluntară” a episcopului, ajutând în echipa de tăiat lemne, deşi mâinile îi erau vinete din cauza frigului. Boala de inimă a început să se manifeste mai intens din anul 1951, deseori noaptea şezând pe marginea patului ore întregi când se simţea rău.
În 13 februarie 1952, episcopii au fost mutaţi în celula 44 unde, ulterior, au fost aduşi şi episcopii auxiliari Tit Liviu Chinezu, Ioan Chertes şi canonicul Tămăian. După un scurt timp a fost adus şi episcopul Ioan Suciu, celula 44 devenind simbolic „reşedinţa” întregului episcopat al Bisericii Greco-Catolice.
În ultimele sale luni din viaţă, Episcopul Frenţiu nu a mai putut coborî singur în curte, fiind ajutat de canonicul Tămăian. Apoi datorită faptului că i se umflau picioarele şi mâinile, nu a mai ieşit din celulă, fiind asistat zilnic de canonicul Tămăian, care îl ajuta să se spele şi să se îmbrace. Simţind apropierea sfârşitului, în luna iunie a anului 1952 i-a spus episcopului Iuliu Hossu că dacă nu se eliberează până la sfârşitul lunii „pe mine aici mă veţi lăsa”. La începutul lunii iulie, umflătura s-a ridicat până la brâu. Ultima spovadă a cerut să fie făcută într-o zi de vineri.
Momentul trecerii sale în veşnicie a venit în ziua de 11 iulie 1952, în jurul orei 6.00 seara, în mijlocul confraţilor episcopi care se aflau în rugăciune pentru sufletul său. Canonicul Tămăian a anunţat la gardieni decesul, trupul neînsufleţit fiind transportat într-o pătură, de către colegii de celulă, într-o celulă de la parterul închisorii, unde în 12 iulie, noaptea, în jurul orei 11-12 a fost dus şi îngropat în afara Sighetului, pe malul Tisei în locul numit „cimitirul rutenilor”, fără niciun semn la mormânt. Episcopul Iuliu Hossu nota despre decesul Episcopului Frenţiu următoarele:
„Te-a iubit Domnul dumnezeieşte, scumpul nostru frate Valeriu, când în iubirea Sa nemărginită a hotărât să te cheme la El. […] Aici în faţa noastră sufletească, a venit Domnul tău şi al nostru să-ţi facă fericitoarea invitaţie să te ia cu Sine şi să te introducă întru bucuria Împărăţiei sale.”
„[…] trecând la veşnicie încununat de Domnul cu cununa mărturisitorilor neînfricaţi şi neînfrânţi ai credinţei […]”, „[…] aşa cum pildă ne-a dat nouă tuturor scumpul frate Valeriu, cu viaţa sa, cu moartea sa, cu credinţa sa până la moarte”.
Extras din Silviu Sana, Tiberiu Ciorba, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu. Scrisori pastorale, circulare şi discursuri oficiale (1913-1948), Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2015, p. 60-66.
O scrisoare a Episcopului Efrem Banianin catre Papa (1699)
Scoasă la lumină în urmă cu 84 de ani, de către Canonicul, de pie memorie Dr. Alosie Ludovic Tăutu (1895-1981), scrisoarea Episcopului sârb, Efrem Banianin[1], pe care îl revendică atât Biserica Greco-Catolică cât şi cea Ortodoxă, este o mărturie clară a faptului că acesta a simţit chemarea lui Dumnezeu când a refăcut unitatea credinţei. Acesta vorbeşte cu seninătate atât despre vicisitudinile şi greutăţile prin care a trecut poporul sârb în pribegia sa din calea turcilor, cât şi despre ajutorul cerut Sfântului Scaun pentru aducerea conaţionalilor lui la Unire.
Să coborâm aşadar în istorie şi să ne înfruptăm din adevărul care ne va face liberi. Redăm cu această ocazie si introducerea facută de canonicul orădean in perioada interbelica.
EFREM BANYANIN, PRETINSUL EPISCOP ORT. AL
ORAZII – UNIT (1699)
Cu ocazia înfiinţării episcopiei ortodoxe române din Oradea (1920) şi a jubileului de 150 de ani a catedralei acesteia, sărbătorit înainte cu doi ani (1934), persoana episcopului sârb Efrem Banyanin, pomenit şi în diploma împăratului Leopold din 4 Martie 1695 (Hurmuzaki: Documente, voi, V. p. 441), s’a bucurat de un interes deosebit şi a jucat un rol aproape decisiv în afirmarea şi validarea unor pretinse drepturi istorice ale numitei episcopii. Nu spunea doar cu emfază reposatul episcop Ciorogaru în memoriul său din 15 Ianuarie 1920 înaintat regelui Ferdinand în cauza „restaurării” acelei episcopii: „La anul 1695 murind ultimul episcop ortodox român din Oradea-Mare, Efrem Veniamin (sic!), despre care aminteşte diploma împăratului Leopold din 4 Martie 1695, eparhia ortodoxă a Orăzii-Mari a rămas văduvită şi fără Archiereu până în ziua de astăzi” (Act Sin. ort. de Oradea, p. 107 urm). Nu vorbeşte însăşi legea pentru înfiinţarea acestei episcopii, publicată în Monitorul Oficial No. 129 din 14 Septemvrie 1920 şi semnată de Octavian Goga, atunci Ministru al cultelor şi artelor, de „veche” episcopie ortodoxă română din Oradea Mare” care acum, prin această lege, se „restatorniceşte” ? Fără să mai amintim afirmaţiile unor istorici de ocazie, (ca d. Nicolae Firu, în Monografia bisericii /sfintei adormiri din Oradea, Tip. Diec. pag. 18 şi d. Dr. Şt. Lupşa: Istoria Bisericească a Românilor Bihoreni, voi. I, Oradea 1935, pp. 32 şi 48), cari, referitor la acest episcop, sunt sau simple presupuneri şi ipoteze, sau desvoltări personale neîntemeiate pe niciun document serios.
Din documentul ce-I publicăm aci, persoana controversatului episcop Efrem Banyanin este pusă în lumină aproape complectă. Este o scrisoare a Iui, adresată Papii cu ocazia prezenţei sale în Roma în vara anului 1699, din care apar destule amănunte atât despre persoana şi vieaţa sa, cât şi despre împrejurările timpului de atunci. Din acest document original, păstrat în archivul S. Congregaţii de Propaganda Fide din Roma (Scritture originali, voi. 534, fol. 62—65) apare neîndoios că Efrem Banyanin n’a fost nici român, nici ortodox, nici n’a rezidat în Oradea, ci a fost sârb, episcop pentru Sârbii trecuţi în Ungaria dinaintea Turcilor şi aşezaţi prin regiunile acestea, şi a rezidat la Corvin, lângă Pesta, (ca şi Archiepiscopul său care rezida lângă Buda, în comuna Sf. Andrei) şi că nu de mult, după hirotonirea sa întru episcop, a trecut la Unire, făcând de două ori mărturisirea credinţei catolice, odată înaintea cardinalului Kolonics care 1-a şi făcut vicar general pentru toţi Sârbii din archidieceza sa, şi a doua oară la Roma, în faţa unui comisar al Sfântului Oficiu. Tot din aceasta scrisoare mai apare interesantul amănunt, că la 1699 când scrie Banyanin această scrisoare, în părţile Orăzii încă de mai înainte era un episcop de rit grec unit cu Roma, fără să ni-se spună însă numele lui. Va fi vorba de sigur de De Camillis, sau de lsaia din Carei sau Debreţin, ucis la Bixad în 1703. Diploma Leopoldină din 1695 este destul de elocventă în a ne arăta că Banyanin nu era episcop peste Românii din Bihor sau Oradea, ci pur şi simplu peste Sârbii veniţi din Serbia şi aşezaţi prin oraşele şi centrele militare de pe aici, cum, la fel erau şi ceilalţi şase confraţi ai lui, pomeniţi în aceeaşi diplomă. – Se spune doar apriat că li-se recunosc drepturi peste regiunile desemnate lor de autoritatea militară, unde au în număr corespunzător aşezaţi connaţionali de-ai lor: „Nos praesentium virtute benigne admittendos et tollerandos censuimus… per assignatos sibi districtus, in quibus videlicet numero competente Rasciani seu Serviani Populi de Turcicae ut memoratum est servitutis jugo in nostram devotionem asserti, Familiae de consilii noştri Aulae Bellici voluntate considerunt”. (Hurmuzaki, Doc. 1. c). Tot acolo se face rezerva ca, prin exercitarea juristicţiunii lor, să nu sufere prejudiciu drepturile Episcopilor Rornano-Catolici, cari, după cum ştim, în baza hotărârii Sinodului Lateran II, nu admiteau alt episcop creştin cu jurisdicţiune pe teritoriul jurisdicţiunii lor bisericeşti, cu atât mai puţin pe cel lumesc-civil. „Ofhciumque sum (circa tamen uilum Proelatorum nostrorum et Ecclesiae Romanae Catholicae praejudicium) administrare” (Ibid).
Dar să urmeze textul integral al scrisorii lui Banyanin, în latineşte, cum a fost scrisă de un secretar al său ad hoc, şi în traducere românească, din care istoricii vor scoate ce este de interes.
Preafericite Părinte, păstorul păstorilor tuturor Bisericilor de pe pământ,
Am venit, Preafericite Părinte, din Ungaria, trecând peste toate greutăţile uscatului şi ale mării, ca să mă aştern la picioarele părinteşti ale Sfinţiei Voastre; adus nu de sila sau frica vreunei porunci omeneşti, ci de lumina Sfintei Credinţe şi a adevărului recunoscut; un dar deosebit al harului dumnezeesc cu ajutorul căruia mie, cândva fiu rătăcit dar acum credincios şi de tot supus, mi-a fost îngăduit să văd în faţă pe Sfinţia Voastră, pe adevăratul Părinte şi Păstor al tuturor dreptcredincioşilor şi al bisericilor lui Dumnezeu de pe pământ, să vă vorbesc şi prin sărutarea fericitelor picioare să Vă recunosc şi să Vă cinstesc. Am fost, preafericite Părinte, născut şi crescut în blestemata schismă a Grecilor răsăriteni până la anul al 34-lea al vieţii mele şi între timp hirotonit întru preot de către arhiepiscopul de Pecs, un înfocat schismatic, făcut apoi vicar al aceluiaşi timp neîntrerupt de 12 ani, şi pe urmă, înainte cu 4 ani, sfinţit de acelaşi întru episcop, pentru bisericile schismaticilor din Oradea şi Agria. Avut-am tot ce era de trebuinţă pentru situaţia mea de preot, de vicar şi pe urmă de episcop, atât în cele ale bunei stări şi ale servitorimii, cât şi în ale demnităţii: supunere şi cinste din partea clerului şi a poporului, pacea, bună înţelegerea şi dragostea arhiepiscopului şi a episcopilor (cari sunt nouă la număr). Pe timpul când petreceam în Buda şi Pesta, plăcutu-i-a bunătăţii lui Dumnezeu să-mi ajungă în mâni cărţi catolice. (Cu toate că şi înainte nu odată răsfoisem cărţile sinoadelor şi alte cărţi de istorie despre urâta despărţire a Grecilor de Biserica Romană). Am cetit şi am cumpănit totul; atunci am desbătut şi discutat pe rând toate cu Părintele Ioan Gabeltich, preot al Societăţii lui Isus, zelos predicator, catehet şi muncitor, acolo petrecând pentru Naţiunea ilirică. Cu ajutorul lui Dumnezeu am recunoscut adevărul (deşi deodată am prevăzut şi primejdiile ce mă ameninţau), şi nu m’am mai lăsat reţinut nici de trup, nici de sânge nici de respect omenesc, ci punând la o parte orice frică omenească m’am hotărît să ţin în vedere mântuirea mea şi alor mei. Din care pricină, în anul trecut, adică în 1698, m’am dus fără întârziere la Eminentisimul Cardinal al Bisericii Romane Colonitz, arhiepiscop al Strigonului şi Primate al Ungariei. Am fost primit de dânsul cu bunăvoinţă, i-am împărtăşit gândul meu şi am depus în mâinile lui Mărturisirea Credinţei şi a Unirii cu Biserica Romano Catholică (după cum am renoit-o şi aici în faţa Rvsmului Părinte Comisar al Sfântului Oficiu), care preagraţios m’a aşezat şi declarat în Arhidieceza sa de Vicar al său pentru poporul sârbesc. Abia că s’au întâmplat aceste şi m’am reîntors la biserica şi poporul meu în Pesta, că a şi ajuns totul la urechile arhiepiscopului schismatic: acesta n’a încetat a se agita, a mă ameninţa şi a scula clerul şi poporul meu. Dar în zadar a încercat toate. În sfârşit, însuşi arhiepiscopul, însoţit de câţiva episcopi şi alţii din cler, şi din mai marii poporului a venit la Pesta unde stăteam şi a încercat felurite ca să mă amăgească: dar văzând că toate-i sunt în zadar, a răsculat poporul şi clerul împotriva mea ca împotriva unei ciume nenorocite, a dispus să fie închise dinaintea mea casa şi biserica, ceea ce a şi obţinut de la aderenţii săi schismatici, apoi s’a întors la reşedinţa sa. După acestea, făcând eu jalbă la Eminenţa Sa Cardinalul de Colonitz, am primit de la dânsul scrisori binevoitoare, în puterea cărora prin Excelenţa Sa Domnul Conte Caraffa, care prin putere regească deţinea slujba de Comisar peste Ungaria, atât casa cât şi biserica au fost deschise şi predate în mâna mea, cu toată agitarea şi împotrivirea Arhiepiscopului schismatic. Am, prin urmare, Preafericite Părinte, biserică şi locuinţă în Pesta, dar goală şi lipsită de orice înzestrare. În insula zisă Sf. Margareta, în râul Dunărea, douăsprezece mile (?) mai jos de Buda, în bunurile prealuminatului principe Eugen de Sabaudia, preabunul meu proteguitor, în orăşelul zis Korvin (?) am o mănăstire şi în ea patru călugări sau monahi basiliani, supuşi mie şi uniţi în credinţa catolică, împreună cu o biserică alăturea. Dar toate arse şi ruinate de mânia duşmană în vremea recentului răsboiu, aşa că în mănăstire suntem apăraţi de asprimea cerului şi a aerului de paie, iar în biserică de câteva scânduri şi grinzi, dar rău în amândouă. In biserică am trei altare, aproape goale, şi părăsite, potir de tinichea, ornate sacre puţine şi acele sărăcăcioase şi stricate, aşa încât şi poporul se îngrozeşte să vină la o biserică astfel înzestrată, socotind că nu se poate, nici se cade a săvârşi cele sfinte şi a slugi lui Dumnezeu într’un lăcaş aşa de necuviincios. Ar trebui toate acestea reparate şi înzestrate, dar n’am cu ce: nu am nici un venit, căci bisericile episcopale la al căror titlu am fost hirotonit sunt ţinute încă de mai ‘nainte în mod legiuit de un alt episcop de rit grec, unit însă cu Sfânta Biserică Romană. Iar poporul sârbesc, dela care aş putea nădăjdui vreun ajutor şi milă, sau şi el este sărac şi sleit din cauza recentelor răsboaie şi a pierderii patriei, a bunurilor părinteşti şi a locuinţelor lor, sau este răsvrătit împotriva mea şi a bisericii mele de către arhiepiscopul schismatic. De unde cinstea şi demnitatea stării mele de episcop sunt înjosite în faţa clerului şi a poporului, văzându-mă pe mine şi biserica mea ajuns la o stare atât de jalnică după primirea Sfintei Uniri, de aceea şi evlavia către Dumnezeu s’a răcit, iar nădejdea de-a ^mai câştiga suflete pentru Dumnezeu a dispărut aproape cu totul. Din care pricină, aşternut la fericitele picioare ale Sanctităţii Voastre, Vă rog preasmerit, ca să binevoiţi a mă privi cu ochi binevoitori şi cu simţ părintesc şi a mă primi, şi potrivit grijii pastorale cu care Vă îngrijiţi şi vă năzuiţi a vă îngriji neobosit şi plin de râvnă de mântuirea sufletească a întregei turme creştineşti, nu Vă arătaţi nevolnic a mă privi şi pe mine şi binevoitor, blând şi părinteşte a-mi împlini cererile:
1. Ca Sfinţia Voastră să binevoiască a mă primi în numărul dreptcredincioşilor şi în sânul Sfintei Biserici Catolice; a mă deslega de toate cenzurile şi pedepsele bisericeşti şi în sfârşit a-mi împărtăşi sfânta şi apostolica binecuvântare.
2. Să mă întărească cu autoritatea pontificală şi apostolică în treapta şi gradul de episcop; să mă înzestreze şi întărească cu acele haruri, privilegii şi puteri cu cari sunt înzestraţi şi întăriţi ceilalţi episcopi de pe pământ aflători în harul şi unirea Bisericii Romano-Catolice. în deosebi a binecuvânta, a sfinţi, a împărtăşi hirotoniri, încă şi de cele de grad mai înalt, credincioşilor încredinţaţi sau cari vor mai fi încredinţaţi îngrijirii mele: să săvârşesc liber şi în mod îngăduit sf. Liturghie tuturor credincioşilor la cari voi fi ajungând, public in bisericile lor, (chiar şi în ritul latin şi latineşte dacă şi când voiu fi potrivit la aceasta).
3. Să binevoiască Sanctitatea Voastră a împodobi biserica mea cu câteva moaşte sfinte de cari este complect lipsită, precum şi cu indulgenţe plenare la vreo sărbătoare sau sărbători, pentru mai marea mângâiere sufletească a credincioşilor mei. Iar clerului şl poporului a-i trimite oarecari mici cadouri, îndeosebi câteva cruciuliţe cu indulgenţă plenară pentru morţi, când îi vor fi vizitat preoţii ducând cu sine vreo asemenea cruce.
4. Ca Sanctitatea Voastră, împreună cu Eminentisimii Cardinali ai Sfintei Biserici Romane, văzând sărăcia mea, să binevoiască părinteşte a întinde bisericii şi mănăstirii mele vreun ajutor bănesc, din care să pot provedea şi împodobi biserica şi altarele cu mobila trebuincioasă, iar mănăstirea s’o pot repara spre a-mi servi mie şi călugărilor mei de reşedinţă; şi, în sfârşit, să mă pot întoarce la îngrijirea oiţelor mele. Căci sunt atât de sărac şi lipsit de mijloace, încât abia am putut veni şi până la mormintele Sfinţilor Apostoli şi la picioarele şi ascultarea Sanctităţii Voastre. Iar aici, pentru întreţinerea mea şi a unui servitor ce l-am adus cu mine, nu am altceva decât ceea ce mi-a rânduit lunar Sanctitatea Voastră din părintească milă. Şi fiindcă afară de cea sârbească, nu vorbesc nici limba italiană nici cea latină şi nici vreo altă limbă, am fost nevoit să-mi angajez un preot sârb care petrece în acest Sfânt Oraş, dar sărac şi lipsit, atât să-mi fie mie interpret, cât şi pentru podoaba stării mele de episcop, ca să nu fiu silit, spre ocara acestei stări, a umbla singur şi pe jos în oraş. Nu ştiu însă de loc cum o să-i retribuiesc osteneala şi serviciile (căci orice muncă e vrednică de răsplată), căci după cum am spus, eu însumi sunt sărac şi lipsit de mijloace, dacă nu mă va ajuta cumva părinteşte şi din această parte Sfinţia Voastră.
5. Ca Sanctitatea Voastră, potrivit milei şi îndurării sale, deşi nevrednic de un aşa mare dar, să binevoiască a mă recomanda prin scrisori pontificale Majestăţilor Lor Sacre imperiale şi regale din Viena Austriei, Eminentisimului Cardinal al Sfintei Biserici Romane Colonitz, Ilustrisimului şi Reverendisimului Domn Nunţiu Apostolic şi prealuminatului principe Eugen al Sabaudieî, ca prin ajutorul şi ocrotirea lor să mă pot folosi şi bucura liniştit, în pace şi neconturbat, de harurile, privilegiile şi imunităţile Sanctităţii Voastre şi a Sfintei Maice Biserici, fără nici o conturbare sau prigonire (mai ales din partea arhiepiscopului, episcopilor, a clerului şi a poporului schismaticilor), spre mai marea mărire a lui Dumnezeu, spre slava Sfintei Maicii Biserici Catolice şi spre mântuirea sufletelor. Acestea sunt, Preafericite Părinte, ce-am avut de expus, prin peana streină, necunoscând eu limba, luării aminte şi îngrijirii prea înţelepte şi părinteşti a Sanctităţii Voastre. Cărora, dacă Sanctitatea Voastră, potrivit bunătăţii părinteşti, cu care obişnuieşte a veni de urgenţă în ajutorul şi mângâierea celor săraci cari aleargă la Dânsa, le va da ascultare, după cum nădăjduiesc, după încetarea acestor călduri de vară, nu că voi grăbi dar voi alerga la Biserica, clerul şi poporul încredinţat mie, ca să mă chetuiesc şi să mă supracheltuesc cât voi trăi pentru mântuirea şi readucerea lui la sânul Sfintei Maice Biserici Catholice, chiar dacă va trebui să-mi dau sângele şi viaţa. Ce am văzut, ce am auzit, ce am simţit în această sfântă şi venerabilă Cetate, voi vesti celor ce nu cred, slujbele şi podoabele bisericilor, evlavia poporului, cinstirea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, ce nu le pot privi fără a vărsa lacrimi; măcar de-ar fi putut fi împreună cu mine privitor şi admirator întreg poporul! Blândeţea, bunătatea, dragostea cu care primeşte, încurajează şi ajută Sfânta Maică Biserică şi supremul ei Păstor pe toţi cei ce uniţi fiind în credinţă cu ea, vin la dânsul. De aceea n’am îndrăsnit a făgădui neadevăruri spunând că ochii tuturor se vor întoarce spre mine ca spre o oglindă şi ce e mai mult, vor veni la unitatea credinţei. — Iar dacă nu mi se vor împlini aceste dorinţi ale mele, nu voi şti cu ce obraz şi în ce fel sa mă întorc la ai mei cari ştiu prea bine că am venit la Roma şi am cerut sprijinul Sfântului Scaun, aşteptând ei acum cu viclenie, şi curiositate reuşita şi întoarcerea mea; mai ales ceilalţi nouă episcopi schismatici: m’aş face într’adevăr de povestea tuturor, iar ei s’ar întări în blestemata lor schismă în contra sfintei Maice Biserici, ceea ce Dumnezeu ferească, ci mai de grab să se întoarcă şi să fie în unirea sfintei credinţe un staul al tuturor şi un păstor. Şi ca să nu par a mă îngriji numai de mine şi de câţiva puţini ai mei, voi expune pe scurt ceea ce priveşte venirea poporului sârbesc în Ungaria unde petrece acum şi felul cum ar putea fi readus la unitatea credinţei.
Înainte cu câţiva puţini ani trecuţi abia, când biruitorul soldat al creştinilor sub oblăduirea vulturilor împărăteşti a alungat pe turc, tiranul Orientului, peste Drava, Sava şi Tisa şi cucerind Belgradul, Vidinul, Nişul şi alte oraşe şi cetăţui întărite, a lăţit apostolicul regat al Ungariei în lung şi ‘nalt peste Serbia şi Bulgaria, este de necrezut de spus cu câtă bucurie şi veselie s’a văzut pe sine liberat de jugul tiraniei poporul sârbesc locuitor în acele regiuni şi se aduna sub steagul creştin, pentru ca să alunge pe Turci nu numai din propriile lor hotare, dar şi din Europa şi din întreaga Europă; şi a rămas statornic în propusul său, chiar cu vărsarea sângelui şi a vieţii, cum le a fost îngăduit. Dar nu multă vreme le-a fost îngăduit. (Cel vinovat va răspunde înaintea lui Dumnezeu). Căci pierzând Belgradul, şi Sârbia şi Bulgaria, precum şi celelalte regiuni de peste Sava au fost pierdute. Deci poporul sârbesc mai ales din Serbia, şi din Bulgaria, şi din statele învecinate, ca să nu trebuiască să sufere pedeapsa sub tirania turcească, trecând peste Sava, Drava şi Tisa, a venit în Ungaria sub stăpânirea şi ocrotirea preablândului împărat, şi încă în număr aşa de mare, încât din sânul acestei naţii în puţine zile s’a putut aduna cu uşurinţă o armată de răsboinici de patruzeci şi mai bine de mii de bărbaţi: de unde se poate deduce cât de mare e mulţimea acestui popor, care părăsindu-şi vetrele părinteşti şi averile strămoşeşti, ocupă şi biruieşte pretutindeni în satele, sătuleţele şi oraşele de pe malurile Savei, Dravei, Tisei şi ale Dunării, amestecat fiind cu catolici, luterani şi calvini.
Are poporul acesta păstorii săi, mai bine zis însă lupi cari orbi fiind conduc pe orbi, un arhiepiscop (care pe nedreptul îşi ia şi numele de patriarh şi îşi are reşedinţa de-asupra Budei în orăşelul Sf. Andrei), nouă episcopi răsleţiţi prin diferite oraşe şi sate, călugări sau monahi basilitani şi alţii mulţi din cler, cari toţi au venit în Ungaria împreună cu poporul sârbesc. Dar cei mai mulţi, dacă nu toţi, sunt aşa de primitivi, încât ce cred, ce e de crezut şi ce trebuie să înveţe şi pe alţii abia de ştiu şi ei. încât poţi găsi foarte mulţi în poporul acesta sârbesc cari au împlinit cincizeci sau şasezeci de ani, fără să se fi spovedit vreodată sau să se fi măcar împărtăşit; iar celor cari după vreo cădere aleargă la această scândură mântuitoare, indiscreţii şi neciopliţii păstori sufleteşti le dau pocăinţe foarte grele, nu odată oprindu-i şi alungându-i de la sfânta împărtăşanie câte pe douăzeci şi mai mulţi ani, nu fără sminteală şi vătămarea sigilului sacramental In această vreme, după alungarea tiranului Orientului din apostolicul regat al Ungariei, s’au deschis şcoli publice de-ale Părinţilor Societăţii lui Isus, mai ales în Buda, Agria şi Cinci-biserici (Pecs), la cari împreună cu tinerimea ungarică a alergat şi cea sârbească, cu nădejdea că împreună cu învăţătura vor învăţa şi evlavia şi dogmele credinţei catolice urmând să le răspândească apoi după câţiva ani şi printre popoarele naţiunei lor. Şi ca între timp poporul sârbesc să nu rămână în schisma sa şi să-şi piardă mântuirea sufletească, ci mai vârtos şi mai de grab să se unească cu Sfânta Biserică Romană şi să recunoască o turmă şi un păstor, aş crede de foarte bine dacă Sanctitatea Voastră ar invita pe arhiepiscop şi pe episcopii lor şi pe vicari prin scrisori pline de dragoste şi bunătate ca precum subt un rege aşa şi subt un păstor suprem bisericesc şi păstor să convieţuiască cu celelalte popoare în mai mare pace şi înţelegere, făgăduindu-le bunăvoinţa şi menţinere în demnităţile lor bisericeşti şi a imunităţilor eclesiastice, întrebuinţarea ritului grecesc (fără acelea cari se împotrivesc credinţei catolice,) şi alte lucruri potrivite stării lor; pentru ca să nu fie spre ocara şi batjocura poporului, ci mai deosebi spre dragoste şi cinste. Şi cu acele scrisori să trimită la ei vreo persoană eclesiastică chibzuită şi blândă, care să cunoască limba sârbească, care atât deosebit cu unul fiecare, cât şi public împreună cu toţi să trateze o chestiune atât de mare cum este mântuirea veşnică a sufletelor unui popor atât de numeros, şi cu autoritatea Sfântului Scaun să poată încheia şi isprăvi. Cât am putut aduna şi afla din petrecerea de mai mulţi ani în societatea acelor episcopi, ei nu ar fi streini de a-şi pleca capul Capului suprem al Bisericii şi Vicarului lui Hristos pe pământ, numai, după cum am spus, să fie cum se cade invitaţi şi atraşi, Câştigându-i şi readucându-i odată pe aceştia, clerul, călugării şi poporul celalalt uşor vor fi de câştigat. Căci fiind aceştia aproape toţi inculţi şi atârnând prin urmare în întregime de gura arhiepiscopului, şi a episcopilor lor. vorba şi învăţătura acestora o primesc, o îmbrăţişează şi o urmează ca nişte prorocii ale adevărului etern; tot ce vor primi şi învăţa episcopii uniţi, vor primi şi vor urma şi ei. O altă modalitate mai blândă, mai grabnică şi mai eficace, de-a readuce pe cale omenească un aşa mare şi un astfel de popor nu văd. In acest fel s’a procedat acum în aceşti ani în Siculia provinciei Transilvanice, unde, după ce prin zelul şi munca Părin{ilor Societăţii Iui Isus cari petrec acolo au fost readuşi la Sfânta Unire Romano-Catolică episcopii, vicarii şi căpeteniiie bisericeşti ale Siculiei, clerul şi poporul, mai bine de două sute de mii de oameni, au urmat pe aceia. Atât de însemnat este a câştiga capetele, ca să poţi avea apoi şi mădulările.
Acestea sunt, Preafericite Părinte, ce am avut de propus Sanctităţii Voastre pentru binele sufletesc al poporului sârbesc din Ungaria şi spre înălţarea şi creşterea Sfintei Maicii Biserici. Rămâne ca Sfinţia Voastră, potrivit grijii şi îngrijirii păstoreşti, să urmeze ce i-se va părea înaintea lui Dumnezeu mai potrivit. Să trăiască Sfinţia Voastră pe care Dumnezeu să-i mântuiască şi să-l păzească întru mulţi ani!
Dat în Roma, în ziua de 13 Iulie, anul Mântuirii 1699. Al Sfinţiei Voastre cel mai smerit şi mai supus serv şi fiu în Hristos Efrem Banyanin, episcop unit al Sârbilor.
(S. C. De Propaganda Fide Scritture originali, voi. 534, fol. 62—65).
ALOISIE L. TĂUTU
[1] A se vedea întregul articol cu textul atât în limba română cât şi în limba latină în „Cultura Creştină” nr. 10/octombrie 1936, p. 600-612.
Jurnal de cercetaş 
Comentarii recente