L-am întâlnit prima oară într-o seară de octombrie. Eu i-am spus: „Welcome, your Excelency!” El mi-a răspuns: „Bună seara! Pe «your Excelency» l-am lăsat în America!” A lăsat la o parte rangul şi măreţia demnităţii şi mi-a dăruit simplitatea şi jovialitatea.
L-am însoţit în călătoria sa din România. Am fost tovarăş de drum şi el mi-a fost Părinte, asemenea Domnului ce a mers alături de cei doi ucenici care mergeau spre Emaus.
L-am descoperit în timp ca pe un om cu multe calităţi: o fineţe intelectuală deosebită, o inimă ce vibrează de multă milă şi dragoste faţă de aproapele, un adevărat gentleman şi un om de cuvânt.
Am învăţat alături de el să slujesc la altarul Domnului. El mi-a arătat – asemenea unui cavaler – că rugăciunea la Altar e o neîncetată curtoazie făcută Iubirii supreme.
Am ridicat privirea spre Domnul şi am auzit cum el se ruga: „Doamne, ai milă de mine păcătosul!”
*
Într-o frumoasă după amiază de primăvară, i-am luat interviu Prea Sfinţiei Sale J.M.Botean – Episcopul greco-catolic de Canton (Ohio) – păstorul românilor americani din sigura Eparhia unită românească care are cea mai întinsă jurisdicţie teritorială, în subordinea sa intrând parohiile, misiunile şi mănăstirile de pe teritoriul S.U.A şi Canada. La ceas aniversar, Prea Sfinţia Sa, mi-a acordat un interviu pentru că în acest an s-au împlinit 30 de ani de când a primit Taina Sfintei Preoţii şi 20 de ani de când a fost sfinţit Episcop pentru Eparhia greco-catolică de Canton (Ohio).
Scurtă biografie: P.S.S. John Michael Botean s-a născut în 9 iulie 1955 în Canton (Ohio). Este fiul lui John şi Amelia (Popa) Botean, a căror părinţi – originari din jud. Mureş şi Maramureş – au venit la începutul secolului XX în America. Are un frate mai tânăr, Mark S. Botean. A studiat teologia la Boston (MA) şi Chicago (IL). A fost sfinţit preot în data de 18 mai 1986 de către P.S.S. Louis Puşcaş. Din anul 1986 până în 1990 a păstorit parohia Sf. Arh. Mihail din Aurora (IL). Între anii 1990-1993 a fost Rector al Catedralei Sf. Gheorghe din Canton (OH). Între anii 1993-1996 a îndeplinit funcţia de Vicar General şi apoi Administrator Apostolic al Eparhiei. În data de 24 august 1996 a fost sfinţit Episcop pentru Eparhia greco-catolică de Canton (OH). Este membru în mai multe structuri bisericeşti, catolice şi ecumenice.
- Vă aduceţi aminte de copilărie? Care este prima amintire din copilărie?
Da, îmi aduc aminte că mă plimbam în jurul lemnelor din curtea casei bunicilor, căutând să văd ce e cu acele lemnele.
- Care este mottoul/citatul preferat?
Cel de pe stema episcopală: „Nu te teme, turmă mică!” şi „Dumnezeu este iubire”, din Evanghelia Sf. Ioan.
- Spuneţi-mi câteva cuvinte despre vocaţia dumneavoastră !
Probabil, în jurul vârstei de 13-14 ani am început să-l caut pe Dumnezeu, să caut să înţeleg Taina lui Dumnezeu. Atunci am fost iniţiat pas cu pas în Taina lui Dumnezeu, altfel spus, cine este Dumnezeu.
Pentru că am frecventat o şcoală laică şi nu una catolică, nu am putut avea o bază religioasă solidă în privinţa catehizării. Am început să citesc de unul singur, câteva cărţi vechi, nişte catehisme vechi de dinaintea Conciliului Vatican II (1962-1965).
Atunci când eşti pe cale să faci o lecţie, misterul vieţii tale este suficient de mare pentru că tinzi să-L vezi pe Dumnezeu într-un alt fel faţă de cum te priveşti pe tine însuţi. Şi în loc de a mă întreba pe mine „Ce aş vrea să fiu când voi fi mare?”, am avut sentimentul că Dumnezeu vrea să fiu ceva, de fapt ceva specific şi nu ceva deosebit. Nu ştiam despre ce este vorba, dar am început să mă văd în situaţii de slujire. Iniţial am încercat viaţa de călugărie. Cam de aici a început totul.
După liceu, primisem o bursă de la compania la care lucra tatăl meu. Şase dintre copiii angajaţilor au fost selectaţi pentru burse studenţeşti. Dar eu eram axat pentru a deveni preot, mai exact a face parte din ordinul capucinilor. Deci, chiar dacă am primit o bursă de mii de dolari, am ales să merg la Seminar, în Pensylvania, să mă fac preot. Însă după un an de zile am părăsit Seminarul.
Dar prin capucini mi-am redescoperit biserica mea, pentru că unul dintre oamenii pe care i-am întâlnit acolo era diacon din Biserica Melkită. Am descoperit că greco-catolicii vorbesc şi engleză, şi că preotul era italo-american, iar liturghia era cântată de tot poporul. Erau copii, era lume multă.
Cu alte cuvinte, după Conciliul Vatican II, am crezut că a fi Catolic în secolul XX însemna să fii romano-catolic, pentru că era singura parte din biserică care avea legătură cu lumea reală a oamenilor cu care trăiam.
În acea perioadă am crezut că biserica mea era legată doar de etnicitate. Îmi plăcea şi iubeam să fiu român, cu tot ansamblul de tradiţii şi slujbe. Dar asta era acolo şi viaţa reală o percepeam altundeva. Nu am prevăzut că viaţa bisericii mele să aibă impact în viaţa Bisericii Catolice.
Când am vorbit cu parohul meu şi i-am mărturisit că vreau să fiu preot, nu a fost interesat deloc. De aceea am căutat să explorez de unul singur vocaţia mea. Am început să-mi descopăr sensibilitatea la ceea ce se întâmpla în acel timp ( război, nedreptate, sărăcie) – lucruri care au avut un impact profund în viaţa culturală din anii 60-70 ai secolului trecut, aici în S.U.A.. Însă nu am văzut cum „a face mămăligă” putea să aibă legătură cu realitatea în care trăiam. Era viziunea mea îngustă şi indiferenţa mea.
Abia apoi am descoperit acest fenomen deosebit. Poţi să fii şi american – îndrăgostit şi preocupat de lumea pe care vrei să o salvezi – şi un creştin activ, adică greco-catolic. În această privinţă, am învăţat de la un preot al Bisericii Melkite (Greco-Catolice din Siria, Irak) – care este o biserică apostolică – următoarea remarcă: „Noi nu datorăm nimic romano-catolicilor în privinţa catolicităţii şi apostolicităţii!” A fost prima ideea care a spart în mintea mea ideea monolitului romano-catolic. Adică nu eram consideraţi doar o bijuterie în coroană. Şi atunci am început să mă concentrez pe specificul şi tezaurul pe care-l avem ca buni creştini de tradiţie răsăriteană, mai ales în contact cu realitatea vestică, într-o lume occidentală unde noi vorbim o limbă diferită faţă de cea de locul de origine.
Apoi, următorul pas important a fost când mi-am descoperit îndrumătorul s
piritual, în momentul când eram în Seminar. Pentru mine, el a făcut legătura între non-violenţă şi creştinismul răsăritean.
De ce sunt azi preot, în ciuda faptului că am încercat să fug din Seminar de două ori? Nu înţeleg de ce sunt preot azi, deşi am încercat să fug din Seminar de două ori.
Oricum, ce legătură are asta cu vocaţia de preot este următoarea. Atunci când m-am alăturat capucinilor, eram fascinat de Sfântul Francisc de Assisi. Când a apărut filmul lui Zeffirelli, am primit o broşură cu figura actorului care privea spre cer şi avea următoarea remarcă: „Doamne, ce voieşti să fac?”
Vocaţia mea nu era legată de a deveni neapărat preot, ci era legată de a face ceva în fiecare zi. Şi asta este şi astăzi: „Doamne, ce doreşti să fac astăzi?” Uneori am răspunsuri bune, alteori dau răspunsuri mai puţin bune. Dar vocaţia mea este legată de deciziile mele de fiecare zi şi de alegerile mele.
Şi într-o zi am devenit preot, chiar dacă am părăsit Seminarul de două ori. […]
- Care e cel mai mare atribut al lui Dumnezeu?
Iubire necondiţionată şi mult milostivă.
- Ce este iubirea?
Iubirea nu are o definiţie. E la fel ca Dumnezeu pentru că nu-L putem defini în totalitate. Dar să spui că Dumnezeu este iubire, cred că înseamnă că El este izvorul a tot ceea ce există, tot ceea ce este mai bun. Noi experimentăm aceasta din punct de vedere uman, prin ceea ce noi numim iubire. Şi din punct de vedere al simţirii, asta înseamnă că dorim binele celuilalt, adică ne sacrificăm pentru celălalt.
- Aveţi un model în viaţă? Cine este acela?
Am avut mai mulţi. Unul dintre ei este Gandhi, apoi Charles de Foucault, Dorothy Day şi Thomas Merton, un englez care a devenit un călugăr trapist în America.
- Ce este Biserica?
Biserica ar trebui să fie răspunsul umanităţii la chemarea lui Dumnezeu. Pentru că avem mai multe feluri de a fi împreună – familia, statul, tribul, societatea – Biserica este calea prin care Dumnezeu îi aduce pe oameni împreună. Este calea prin care devenim ceea ce nu am fost înainte. Şi această devenire o facem prin harul lui Dumnezeu devenind Biserică, anume Trupul lui Hristos.
Asta înseamnă că am devenit o umanitate întregită, o comunitate umană definită prin iubire necondiţionată şi îndurare nesfârşită, reflectând această iubire şi îndurare lumii întregi.
Biserica este extensia în timp şi spaţiu a vieţii şi misiunii lui Hristos.
- Cine sunt creştinii zilei de azi?
Este vorba despre cei botezaţi. Însă, din punct de vedere al culturii americane, poate şi româneşti, când spui despre cineva că e creştin, este ca şi cum l-ai complimenta. Este creştin, adică un bun creştin.
Există multe feluri de a răspunde la această întrebare. Cei care sunt botezaţi sunt creştini. Însă Gandhi spunea că „dacă a fi creştin înseamnă a fi urmăritorul Fericirilor de pe Munte, atunci eu sunt creştin”. Dar nu a fost creştin.
Mai simplu este să spunem că oricine face voia lui Dumnezeu, în fapt sau în intenţie, este un creştin sau un potenţial creştin. Şi acest răspuns acoperă mai multe religii. Acesta e primul nivel.
Apoi şi Biserica ne învaţă. Oricine poate boteza? Da, oricine poate boteza. Un musulman sau un ateu poate boteza atâta timp cât are intenţia să facă ceea ce Biserica are în intenţie. Dacă eu am intenţia să fac ceea ce vrea Dumnezeu, în planul lui Dumnezeu, nu este aceasta un fel de botez pentru mine?
- Care trebuie să fie principalele calităţi ale unui preot american?
Una dintre cele mai mari calităţi este să fie în stare să suporte munca grea de aici. Mă refer aici la izolare, pentru că uneori chiar dacă eşti căsătorit, sau eşti pur şi simplu departe unul de celălalt, nu experimentezi solidaritatea din biserică la fel ca în România. Pentru că te întâlneşti cu singurătatea peste tot.
O altă calitate ar fi aceea să aibă un spirit antreprenorial. Este nevoie de cineva care să preia responsabilităţi pentru tot felul de lucruri. Cineva care să conştientizeze că dacă vrei să ai ceva, va trebui să creezi, să construieşti tu însuţi. Va trebui să lucrezi cu oamenii, nu să aştepţi să ţi se facă.
O altă calitate ar fi acea abilitate de a arăta dragostea faţă de toţi oamenii. Nu e o calitate de-a mea, dar o admir când o văd la alţi preoţi. Îi iubesc pe oameni, dar dacă ei nu simt această iubire, la ce bun? Asta înseamnă să ai capacitatea să-i faci conştienţi pe oameni că-i iubeşti, să se simtă îmbrăţişaţi de tine.
- Care sunt cele mai mari provocări ale Bisericii Greco-Catolice din America?
În Occidentul european şi în America, hegemonia creştină e pe moarte din cauza curentelor secularizării, a ateismului materialist. Comunismul ateist materialist a fost destul de rău, dar capitalismul ateist materialist e mai activ, lovind în Evanghelie, pentru că micşorează demnitatea umană. Îi transformă pe oameni în nişte fiinţe îndrăgostite de propria persoană, unităţi ale plăcerii, ca să poată fi buni consumatori.
În această nebuloasă, Evanghelia îşi reia locul în această „piaţă” liberă a ideilor. Din această perspectivă, Evanghelia ca şi idee cheamă pe unii sau nu-i cheamă deloc. Ce-i lipeşte Evangheliei pentru ca să aibă putere, sunt mărturisitorii. Mărturisitori reali ca şi sfinţii, care prin viaţa lor, îi cheamă pe oameni să mărturisească adevărul Evangheliei, nu doar cel intelectual, ci cel din viaţa de zi cu zi. Altfel spus, dacă noi suntem canarul din colivie, mesajul este „a deveni sfinţi sau a pierde lumea întreagă”. Vedem asta pentru că suntem fragili şi mici. Mai ales noi, greco-catolicii, care nu avem proprietăţi aici, nu avem influenţă politică, nu suntem numeroşi. Tot ce ne-a rămas este să fim Biserică.
A fost o vreme când mă luptam să mă afirm ca greco-catolic, faţă de ceilalţi. Dar asta era o credinţă falsă, „une mauveause foi” cum spune francezul. În anii ‘70 am întâlnit un alt greco-catolic melkit, un american (irlandez-american) care lucra în Harlem, în partea unde trăia comunitatea de culoare din New York în anii 70, ajutându-i pe cei nevoiaşi şi dezvoltând comunităţi. El a scris un articol intitulat „Strigătul Bisericii Greco-Catolice. Durerea aşteptării şi bucuria slujirii” în care se referea la aşteptarea unităţii bisericeşti. El a fost cel care a zis că „nu avem influenţă, nu avem bani, nu suntem buni pentru toţi. Tot cea ce avem bun este să fim Biserică.” Şi atunci am decis că acest răspuns este suficient şi pentru mine.
Atâta timp cât ne gândim că avem ceva măreţ de făcut, o să pierdem. Nu putem fi ca şi ceilalţi din jurul nostru. Trebuie să ne trăim sărăcia sau micimea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o! Aceasta este calea noastră! Şi să fim bucuroşi că suntem Biserica, trupul lui Hristos! Şi toate pornesc de aici. Cred că sunt multe de făcut din ceea ce vrea Dumnezeu să facem şi nu e nimic mai bun decât să facem.
Când am fost întrebat despre identitatea Bisericii Române Unite din Statele Unite, dacă este o chestiune bună sau nu, am răspuns: «Nu este „aurul” acestei biserici şi nu cred că această comoară, adică această comunitate a lui Dumnezeu, trebuie să rămână imortalizată sau fixată în nişte tipare. Nu existăm pentru veşnicie. Comunităţile se nasc şi apoi apun. Ce e important este persoana umană şi mântuirea sufletului. Dacă facem aceasta, Dumnezeu are grijă de noi!”
Ne îngrijorăm de influenţa noastră, de bani, de număr. Acestea sunt griji! Dacă ne concentrăm doar asupra lor, este ca şi cum am pune „căruţa înaintea boilor”!
Jurnal de cercetaş 
Comentarii recente