O filă din istoria parohiei greco-catolice Câmpia (Sălaj) din 1948

Căutând date despre preotul greco-catolic Leontin Silaghi/Sălăjan, care în 1948 păstorea comunitatea greco-catolică din Câmpia (Sălaj), nu mare mi-a fost mirarea să găsesc pe internet o „istorie” trunchiată a parohiei, o istorie ce ascunde voit adevărul despre acest preot care, nedorind să treacă la ortodoxism, a luat drumul pribegiei, fiind chiar arestat de comuniști.

Însă, adevărul despre așa zisa trecere la Biserica Ortodoxă a credincioșilor din Câmpia-Sălaj este altul. O spune chiar persecutorul, adică organele Securității, atunci în anul 1948.

„Din partea elementelor reacționare, s-au semnalat manifestări pe linie religioasă, și în special pe tema unificării celor două biserici. În ziua de 21 Noemvrie a.c. preotul Ploscaru T. trecut la ortodoxie s-a deplasat în comuna Curitău să oficieze slujbe după ritualul ortodox, deoarece preotul SĂLĂJEANU LEONTIN din această comună nevroind [sic!] să treacă a demisionat. Când a ajuns preotul Ploscaru în comună, s-a dus la biserică unde se începuse slujba, fiind făcută după ritualul greco-catolic de către cantorul bisericii. Văzându-l pe preot toată lumea adunată în biserică a eșit, iar când preotul Ploscaru a început slujba în biserică, copii îndemnați de către părinții lor, au început să fluere în biserică, conturbânndu-l pe preot. După terminarea slujbei în fața bisericii preotul a fost primit cu strigăte: Vrem războiu, fiid huiduit. În comună nici conducătorii organizatiilor democratice nu au trecut la ortodoxie. S-au luat măsuri pentru identificarea instigatorilor, care influențează în acest fel populația comunei […]”. (Sursa ACNSAS, D11741, vol. 7, f. 134-135)

Martiriul Fericitului Episcop Valeriu Traian Frenţiu (1948-1952)

Fericitul Episcop Valeriu Traian Frenţiu la sfinţirea pietrei de temelie a bisericii din Bocşa (Sălaj), 8 septembrie 1937. (Sursa: Arhiva EGCO).

            Măsurile poliţieneşti  ale statului comunist, îndreptate în mod cu totul special împotriva ierahiei bisericeşti greco-catolice, s-au intensificat în a doua parte a lunii octombrie 1948. Din 10 octombrie 1948, agenţii Securităţii s-au postat la poarta palatului episcopal din Oradea şi nu au permis să intre sau să plece cineva din reşedinţă, Episcopul Frenţiu fiind în acest fel sechestrat. Cei care voiau să intre erau percheziţionaţi.

            În noaptea de 28/29 octombrie 1948, în jurul orei 01.00, Episcopul Frenţiu a fost trezit din somn de către şefii Securităţii din Oradea. I s-a cerut să plece la Bucureşti, securiştii accentuând că nu este arestat ci „poftit” la Ministrul Stanciu Stoian. Ierarhul le-a răspuns că va pleca numai după ce va săvârşi Sf. Liturghie. Aceştia au aşteptat până când ierarhul s-a pregătit şi a oficiat Sf. Liturghie. O telegramă adresată Securităţii din Bucureşti în data de 29 octombrie, de către Securitatea din Oradea, specifica modul în care s-a procedat la reţinerea episcopului Frenţiu:

„Telegramă/ Dir. Gla a Sec. Poporului/Dlui subinspector general Nicolschy Bucureşti/DRSP Oradea nr. 2271 stat 230 Cuv 29/10/1948 orele 12/40

La ordinul dvs. telegrafic nr. 5/56128 din 28 oct a.c. raportăm că operatziunea ordonată a fost executată în perfectă ordine şi cu cea mai mare discretziune. Episcopul Frentziu din Oradea împreună cu preotul Chiş Alexandru din Cordău azi dimineatza la orele trei au fost trimişi [la] dvs. sub pază sigură. Retzinerea episcopului a fost efectuată cu tact şi discreţie, până în prezent nimeni în afara personalului episcopiei care nu a luat contact cu restul oraşului nimeni nu ştie că a fost ridicat […]”.

A fost dus la Bucureşti cu un jeep mic, având o călătorie grea şi fără întrerupere, ajungând la destinaţie în seara zilei de 30 octombrie. După ce a fost ţinut în beciurile Ministerului de Interne împreună cu ceilalţi patru episcopi greco-catolici, a fost dus la Ministrul Stoian, care le-a comunicat că au fost ridicaţi pentru „a nu polariza în jurul lor pe antidemocraţi”. Însă, scopul adevărat al reţinerii şi apoi al detenţiei lor era înfrângerea lor morală şi trecerea la ortodoxism.

Fericiţii Episcopi Martiri la una din ultimele întâlniri episcopale în anul 1948. Sursa: Arhiva EGCO.

Într-un alt raport informativ din 5 noiembrie 1948, Securitatea din Oradea comunica faptul că preoţii şi credincioşii aflaseră despre reţinerea Episcopului:

„Greco-catolicii au fost foarte surprinşi văzând că nici rangul, nici vârsta lui Frenţiu nu l-au ferit de reţinere, reţinerea susnumiţilor intimând pe greco-catolic[i;] aceştia cred că măsura se explică din participarea la o conferinţă a episcopilor greco-catolici din Bucureşti, nota Nunţiaturii şi răspunsul Guvernului Român. Se mai spune deasemeni [sic!] că reţinerea a fost necesară pentru a se putea proceda în linişte la naţionalizarea averilor episcopale”.

            Duminica, 31 octombrie 1948, toţi episcopii sunt băgaţi într-o maşină mare şi duşi sub pază militarizată la Dragoslavele, fosta vilă patriarhală a lui Miron Cristea. Datorită faptului că era suferind, Episcopul Frenţiu primeşte o cameră micuţă la etaj.
În ciuda faptului că era reţinut, a celebrat Sf. Liturghie zilnic alături de ceilalţi episcopi într-o cameră. Aici starea lui de sănătate s-a înrăutăţit şi în seara zilei de 15 noiembrie a fost dus la spitalul din Rucăr-Bran, fiind tot timpul sub pază militarizată. Se reîntoarce la Dragoslavele cu starea sănătăţii îmbunătăţită în data de 5 ianuarie 1949. În nota informativă dată la 25 ianuarie 1949 de către informatorul „Vespasian” se menţiona faptul că Episcopul Frenţiu este reţinut alături de ceilalţi episcopi, la mănăstirea Dragoslavele:

      „Notă informativă din 25 ianuarie 1949,

În drumul făcut la Bucureşti, am putut afla următoarele: Foştii [sic!] episcopi gr.cat. se află internaţi în localitatea Dragoslave[le], judeţul Muscel, în reşedinţa de vară a fostului patriarh Dr. Miron Cristea. Toţi o duc bine [sic!], afară de episcopul Orăzii Frenţiu, care a fost bolnav, şi a fost internat în Spitalul din Rucăr. Refăcându-se în ziua de 5 ianuarie 1858 [sic!], a fost dus şi el la ceilalţi episcopi. Episcopii sunt singuri şi sunt îndeaproape supravegheaţi de organele de siguranţă, având şi pază militarizată.”

            În 26 februarie 1949, după 4 luni de reţinere şi pentru că oficialii Patriarhiei nu obţinuseră trecerea lor la ortodoxism, episcopii au fost transferaţi la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani. Aici Episcopul Frenţiu s-a întâlnit cu alţi preoţi reţinuţi din eparhia de Oradea (Coriolan Tămăian şi Alexandru Raţiu). Condiţiile de trai s-au înrăutăţit şi în ciuda acestui fapt, ierarul orădean şi-a încurajat confraţii şi preoţii spunându-le: „Pentru aceea suntem aici ca să suferim!”. În speranţa că va fi eliberat, obişnuia să spună va celebra liturghia arhierească la Paşterele anului 1949-1950 în Catedrala din Oradea. I-a încurajat pe preoţii căsătoriţi care cereau episcopilor să fie lăsaţi să plece la familiile lor spunându-le să rămână statornici în credinţă:

„Nu este nevoie să strângem mâna cu diavolul a doua oară. De data aceasta […] ne va smulge braţul din umăr”.

Cât timp a fost în lagărul de la Căldăruşani, Valeriu Traian Frenţiu a fost îngrijit de Pr. Coriolan Tămăian. Sfânta Liturghie a celebrat-o împreună cu ceilalţi episcopi într-o capelă micuţă, dărăpănată. Aici şi-a exercitat şi ministerul episcopal, sfinţindu-i în cel mai mare secret de episcopi pe preoţii Tit Liviu Chinezu şi Ioan Chertes. Preotul Alexandru Raţiu descria exemplaritatea ierarhului în perioada de detenţie:

„Evlavia lui, reculegerea la Sf. Liturghie şi răbdarea au fost edificatoare pentru toţi. Nu l-am văzut trist, dezolat sau disperat niciodată. Pe faţa lui senină domnea calmul omului de rugăciune, a arhiereului optimist în destinul său şi al Bisericii”.

            În ziua de 24 mai 1950 a urmat transferarea episcopilor şi preoţilor spre ultima destinaţie din periplul prigoanei comuniste: închisoarea de la Sighetul Marmaţiei. Episcopul Frenţiu a făcut parte din primul lot alături de ceilalţi episcopi, iar preoţii din eparhia de Oradea (Tămăian şi Raţiu) făcând parte din grupul al doilea. Pe drumul dintre Căldăruşani şi Sighet, Episcopul Frenţiu nu a mâncat nimic, aşteptând sosirea la destinaţie pentru a putea oficia Sf. Liturghie şi a primi Sf. Împărtăşanie. Nu avea de unde să ştie că aici avea să facă ultima cuminecare, în dimineaţa zilei de 26 mai, pentru că nu li s-a mai permis să celebreze Sf. Liturghie. În dimineaţa aceleiaşi zile a predat toate obiectele personale şi hainele şi a fost îmbrăcat în zeghe. Este repartizat împreună cu confraţii episcopi Iuliu Hossu, Ioan Bălan şi Alexandru Rusu în celula 48 de la etajul I al închisorii. Regimul foarte dur al închisorii nu le-a permis să celebreze Sf. Liturghie şi nici să citească. Alimentaţia foarte slabă i-a slăbit pe toţii, astfel că Episcopul Frenţiu spunea că erau „slabi cum erau caii care se dădeau de hrană peştilor la Stâna de Vale”. În această „alimentaţie de înfometare” cum i-a spus odată Episcopul Frenţiu şefului închisorii, ierarhul orădean a primit totuşi aprobare de a mânca altă ciorbă, decât cea de fasole pe care n-o putea mânca, primind ciorbă în care pluteau legume „numai de mărturie”. Deseori gardienii uitau să-i aducă ciorba bătrânului episcop, acesta rămânând fără mâncare de 18 ori. În ciuda regimului de înfometare, spiritul de sacrificiu al ierarhului Frenţiu a fost prezent, dăruind din porţia sa de mâncare şi suportând cu demnitate batjocura la care a fost supus de gardieni:

„[…] dânsul era suferind; suporta toate neajunsurile, toate greutăţile cu eroică răbdare, nicicând nu s-a auzit un cuvânt de tânguire […]”.

„Ca cel mai bătrân şi Seniorul nostru, locotenent de Mitropolit, fireşte el mergea întâi cu gamela la ciubăr; de atâtea ori a fost bruscat şi acolo de miliţian; uitat de sine îi zicea: «La mâncare vii dar la muncă …» deşi tot ce se cerea făcea la vârsta de 78 de ani, pus să plivească iarba în curtea temniţii, să măture, deşi era suferind; se sforţa să facă tot ce putea pentru a scăpa de gura celor fără de omenie; altă dată la primirea mâncării îl întreabă miliţianul: «Pentru ce nu-ţi tai barba, că te umplu păduchii», batjocură mincinoasă; «Am purtat-o cu cinste 50 de ani şi o voi purta înainte tot aşa»”.

            Tot în spiritul de jertfă se încadra şi munca „voluntară” a episcopului, ajutând în echipa de tăiat lemne, deşi mâinile îi erau vinete din cauza frigului. Boala de inimă a început să se manifeste mai intens din anul 1951, deseori noaptea şezând pe marginea patului ore întregi când se simţea rău.

Ultima fotografia a Fericitului Episcop Valeriu Traian Frenţiu, aflat în detenţie. Sursa: ACNSAS.

            În 13 februarie 1952, episcopii au fost mutaţi în celula 44 unde, ulterior, au fost aduşi şi episcopii auxiliari Tit Liviu Chinezu, Ioan Chertes şi canonicul Tămăian. După un scurt timp a fost adus şi episcopul Ioan Suciu, celula 44 devenind simbolic „reşedinţa” întregului episcopat al Bisericii Greco-Catolice.

            În ultimele sale luni din viaţă, Episcopul Frenţiu nu a mai putut coborî singur în curte, fiind ajutat de canonicul Tămăian. Apoi datorită faptului că i se umflau picioarele şi mâinile, nu a mai ieşit din celulă, fiind asistat zilnic de canonicul Tămăian, care îl ajuta să se spele şi să se îmbrace. Simţind apropierea sfârşitului, în luna iunie a anului 1952 i-a spus episcopului Iuliu Hossu că dacă nu se eliberează până la sfârşitul lunii „pe mine aici mă veţi lăsa”. La începutul lunii iulie, umflătura s-a ridicat până la brâu. Ultima spovadă a cerut să fie făcută într-o zi de vineri.

            Momentul trecerii sale în veşnicie a venit în ziua de 11 iulie 1952, în jurul orei 6.00 seara, în mijlocul confraţilor episcopi care se aflau în rugăciune pentru sufletul său. Canonicul Tămăian a anunţat la gardieni decesul, trupul neînsufleţit fiind transportat într-o pătură, de către colegii de celulă, într-o celulă de la parterul închisorii, unde în 12 iulie, noaptea, în jurul orei 11-12 a fost dus şi îngropat în afara Sighetului, pe malul Tisei în locul numit „cimitirul rutenilor”, fără niciun semn la mormânt. Episcopul Iuliu Hossu nota despre decesul Episcopului Frenţiu următoarele:

„Te-a iubit Domnul dumnezeieşte, scumpul nostru frate Valeriu, când în iubirea Sa nemărginită a hotărât să te cheme la El. […] Aici în faţa noastră sufletească, a venit Domnul tău şi al nostru să-ţi facă fericitoarea invitaţie să te ia cu Sine şi să te introducă întru bucuria Împărăţiei sale.”

„[…] trecând la veşnicie încununat de Domnul cu cununa mărturisitorilor neînfricaţi şi neînfrânţi ai credinţei […]”, „[…] aşa cum pildă ne-a dat nouă tuturor scumpul frate Valeriu, cu viaţa sa, cu moartea sa, cu credinţa sa până la moarte”.

---

Extras din Silviu Sana, Tiberiu Ciorba, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu. Scrisori pastorale, circulare şi discursuri oficiale (1913-1948), Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2015, p. 60-66.

La plecarea Regelui Mihai…

    ”Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.”

(Regele Mihai I)

Regel Mihai în uniformă de locotenent. Sursa: https://www.news.ro/cultura-media/regele-mihai-i-implineste-astazi-95-de-ani-1922403025002016100715607201

        În 5 decembrie 2017, s-a întors la Casa Tatălui Ceresc, Majestatea Sa, Regele Mihai al României. A avut 96 de ani, perioadă de timp în care acest vlăstar de viță nobilă a înmiresmat prin prezența sa viața noastră, a românilor.

         L-am ”cunoscut” încă din fragedă copilărie, când tata ne-a vorbit de el, aducându-i în acest fel omagiul: ”El este Regele nostru, Mihai I din familia de Hohenzollern-Sigmaringen ”. Eram atât de fascinat de numele acestei familii cât și de prestanța Casei Regale, încât mi-am imaginat un tărâm de poveste în care el, Regele, nu stă închis într-un castel pe un vârf de munte, ci este alături de oștenii săi, călare pe un armăsar alb, luptând în fruntea armatei pentru libertatea țării sale.

Bătălie din Evul Mediu. Sursa imaginii: Les Chroniqueurs L’Histoire de France, Paris, MDCCCLXXXIV, Bib. Jud. Bihor

        Și iată că acest univers al copilăriei, pe care mi-l imaginam atât de frumos, am reușit să-l descopăr pe Rege, pas cu pas, prin lectură. Așa am început să refac puzzle-ul vieții Regelui Mihai.

       Imediat după ”revoluție” au început să apară cărți despre personalitatea Regelui și despre Casa Regală, și prin aceste cărți, cumpărate de tata, dar și prin articolele din presă, am început să citesc și să aflu ce a însemnat Monarhia pentru România. Da, tata m-a introdus în acest minunat univers al istoriei și aici l-am descoperit pe Regele Mihai. Mi-l făcusem prieten pe Rege, și am descoperit că în ”spatele” său, e cu mult mai mult decât o uniformă, niște însemne și o coroană.

        Chiar înainte de ”revoluție” am găsit printre actele lui tata, un atlas mai vechi, tipărit în perioada interbelică care, pe una din pagini, avea stemele regale ale României. Peste pagina respectivă era lipită o hârtie albă. Când l-am întrebat de ce nu pot dezlipi hârtia,  mi-a spus încet: ”Asta las-o așa pentru moment și să nu spui la nimeni de atlasul acesta”. N-am înțeles atunci de ce era lipită hârtie respectivă peste stemele regale, însă, ulterior, mi-am dat seama și am păstrat secretul. Deja, în anii 90 tata dezlipise hârtia albă de pe pagina respectivă și pusese atlasul la loc vizibil, chemându-ne din când în când, să învățăm câte ceva despre cum arăta România mare și cât de prosperă a fost sub Monarhie.

Stemele Țării în perioada interbelică: Sursa: [Atlas geografic], [s.l.], [s.n.], [s.a.], colecția personală fam. Sana Octavian-Ioan

    Așa am descoperit că familia de Hohenzolern-Sigmaringen este o veche familie nobiliară germană, catolică, care a avut un rol important în viața politică și socială a Europei occidentale, unde țările cu tradiție monarhică, au avut o ascensiune social-politică și economică aparte față de celelalte. Educația aleasă, cultura și spiritul de ordine prusac i-a caracterizat dintotdeauna pe principii germani. Și nu întâmplător, în anul 1866, aducerea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol I a însemnat intrarea țării în rândul familiei acestor state europene. Tot progresul înregistrat pe toate palierele societății ni se trage de acolo.

Detaliu dintr-un vitraliu din Catedrala St. Denis, Franța. Sursa imaginii: Les Chroniqueurs L’Histoire de France, Paris, MDCCCLXXXIV, Bib. Jud. Bihor

     Legătura cu Occidentul nu doar că a revigorat firavele Principate Române, dar le-a pus definitiv pe harta politică a Europei. Independența de Stat (10 mai 1877), implementarea Monarhiei Constituționale (10 mai 1881), Unirea tuturor teritoriilor românești într-un singur stat (1918) și Reforma Agrară (1921) sunt cei mai importați pași făcuți de România sub sceptrul Regilor de Hohenzollern-Sigmaringen.  Independență, Libertate, Adevăr, Demnitate, Cinste, Cumpătare, Onoare și Credință sunt valorile pe care Casa Regală s-a sprijinit în conducerea Statului Român.

       Prin toate reformele făcute, țăranii și intelectualii români s-au legat sufletește de Rege pentru simplul fapt că acest trimis a lui Dumnezeu, a coborât în mijlocul lor și i-a omenit, ridicându-i din noroiul sărăciei materiale și spirituale, dându-le libertatea mult așteptată și împroprietărindu-i cu pământul pe care înainte l-a lucrat ca slugă la boieri. Era moștenirea unui secol luminat, al XIX-lea, în care ”Regele conduce, dar nu guvernează.”

România Mare în perioada interbelică.  Sursa: [Atlas geografic], [s.l.], [s.n.], [s.a.], colecția personală fam. Sana Octavian-Ioan

        Carol I (1866-1914), Ferdinand (1914-1927), Carol al II-lea (1930-1940) și Mihai I (1927-1930, 1940-1947), iată linia dinastică care a condus România timp de 81 de ani, și apoi din exil, Mihai I, încă 70 de ani.

        După 1990, Regele Mihai și Casa Regală nu a fost lăsată să revină la conducerea Statului Român. Interdicțiile de a intra în țară, calomniile și multiplele minciuni și mistificări făcute de tributarii regimului comunist, i-au făcut pe români să creadă că Monarhia nu este binevenită, că este ”dușman al poporului”. Dar nu pe toți românii, căci între ei, o ”fărâmă” destul de însemnată a continuat să se simtă parte a Monarhiei, parte a Țării care are un Rege. Da, un Rege care și-a iubit țara și neamul, și a continuat să slujească în calitatea sa de Suveran. Un Domn care avut un rol important la re-aducerea României în sfera Occidentală a Europei.

     Mulțumim Maiestate pentru tot ce ai făcut pentru România! Dumnezeu să te odihnească în pace și să te numere cu Sfinții Săi!

*

       Între formele de guvernământ, monarhia este cea mai veche și este de drept divin. Regele nu este supus nici unei puteri pământești ci trebuie să respecte dreptul divin și să fie supus lui Dumnezeu. El este sămânța aleasă, unsul lui Dumnezeu.

” Atunci, luând Samuel vasul cel cu untdelemn, a turnat pe capul lui Saul şi l-a sărutat, zicând: „Iată Domnul te unge pe tine cârmuitor al moştenirii Sale; vei domni peste poporul Domnului şi-l vei izbăvi din mâna vrăjmaşilor celor dimprejurul lor. Iată care-ţi va fi semnul că Domnul te-a uns rege peste moştenirea Sa.” (1 Regi, 10, 1)

Stema României. Sursa: [Atlas geografic], [s.l.], [s.n.], [s.a.], colecția personală fam. Sana Octavian-Ioan

Un tablou mincinos şi o imagine adevărată

„Câte sunt adevărate… la acestea să vă fie gândul!” (Filipeni 3,4)

       Văzusem zilele trecute un documentar făcut de Trinitas TV despre așa-zisa reîntregire a Bisericii Ortodoxe Române din 1948 unde, pe lângă clerici ortodocși au apărut și câțiva laici, doi dintre ei chiar istorici și oameni de vază ai societății românești. Până nu demult, acest subiect era unul tabu în mass-media și nu se vorbea în termeni categorici despre dureroasa filă din istoria recentă a României, când unii ierarhi ortodocși s-au implicat în mod direct și au făcut pact cu comunismul ateu, pentru eliminarea totală a Bisericii Române Unite din viața României. M-a întristat faptul că se elogia pe față actul ”unificării” bisericești, un act diabolic care în realitate a însemnat, pe de o parte, intrarea Bisericii Unite în catacombe, iar pe de alta, suferința și regresul întregii societăți românești. Atunci am văzut și tabloul ”reîntregirii” bisericești ce ”tronează” în sala de ședințe a Patriarhiei din București, aducându-mi aminte că cineva, în urmă cu mai bine de 10 ani, s-a referit la el ca și când ar fi citat dintr-un document de arhivă, demn de luat în seamă ca referință fundamentală de istorie bisericească.

Tabloul aşa-zisei reîntregiri a Bisericii Ortodoxe Române din sala de şedinţe a Patriarhiei de la Bucureşti. Sursa: http://basilica.ro/wp-content/uploads/2016/12/Hot%C4%83r%C3%A2ri-ale-Sf%C3%A2ntului-Sinod-privind-via%C5%A3a-Bisericii.jpg (28 octombrie 2017)

            Să facem aşadar loc amintirilor. Eram la un simpozion internațional. Tema simpozionului era legată de vindecarea rănilor trecutului și în acel context, fiecare confesiune trebuia să își prezinte propria istorie. Având deja o oarecare experiență și cultură istorică, am urmărit cu un viu interes comunicările participanților, și chiar am învățat foarte multe de la toți cei prezenți. Însă, mi-au captat atenția comunicările fraților ortodocși. Mai întâi, a celui care vorbea despre istoria Mitropoliei Moldovei și apoi a celui de la București care a amintit de ”reîntregirea” Bisericii Ortodoxe Române din 1948. Primul nu a pomenit absolut nimic de prima unire a românilor, întâmplată chiar la Conciliul de la Ferarra-Florența (1439) când mitropolitul Damian al Moldovei a făcut parte din delegația Împăratului de la Constantinopol și a semnat unirea cu Biserica Catolică. La finalul comunicării domniei sale, l-am întrebat politicos: ”Părinte profesor. Cum se face că nu ați menționat unul dintre cele mai importante momente ale împăcării bisericești dintre Apus și Răsărit, moment la care a fost de față și Mitropolitul Moldovei? Mă refer la prima Unire a românilor cu Biserica Romei, întâmplată la Conciliul de la Ferarra-Florența în 1439? Ați uitat sau ați omis?” Răspunsul domniei sale a fost următorul: ”Nu a fost un moment important pentru noi pentru că oricum când s-a întors acasă, Mitropolitul Damian și-a retras semnătura”. Mirat de cele spuse, am continuat: ”Totuși, din cunoștințele mele, Mitropolitul Damian a participat la Sinod, a rămas unit până la moarte și în comuniune deplină cu Scaunul Sf. Petru”. Cât privește cel de-al doilea relator care a vorbit despre momentul ”reîntregirii” Bisericii Ortodoxe Române din 1948, l-am întrebat: ”Părinte profesor. Știm că această reîntregire a Bisericii ortodoxe române s-a produs cu forța, sub presiunea autorităților comuniste și la ordinul Moscovei. Cum puteți vorbi de reîntregire și elogia un act injust și imoral, devreme ce acesta s-a produs prin violență? Și cum puteți manipula discursul istoric, devreme ce se știe că episcopii greco-catolici, majoritatea preoților și a credincioșilor nu au trecut la ortodoxie?” Mi-a răspuns destul de sarcastic: ”Este un fapt care s-a întâmplat așa cum am spus și vă invit să veniți la Patriarhie să vedeți tabloul Reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române ”. Din lipsă de timp, nu am mai continuat dezbaterile, însă răspunsurile lor m-au făcut să mă întreb despre calitatea și echitatea lucrărilor prezentate. Și într-o pauză de cafea, un amic bun, tot ortodox, m-a luat la o parte și mi-a zis: ”În plen, suntem obligați să vorbit despre istoria oficială a bisericii noastre, dar în privat, să știi că sunt de acord cu tot ce ai semnalat tu”. ”Te înțeleg”, i-am răspuns, ”dar până când Biserica Ortodoxă Română nu îți va face în public Mea Culpa în privința momentului 1948 și pentru toată perioada comunistă, se va trăi în aceiași mizerie morală și spirituală caracteristică unor creștini mediocri”.

            Cât despre emisiunea de la Trinitas TV, vă sfătuiesc s-o urmăriți cu mare atenție, dar fără să vă lăsați antrenați pătimaș în gogoșii vânduți acolo. Dincolo de imaginile frumoase și discursurile celor intervievați – chiar dacă avem istorici și academicieni – emisiunea manipulează adevărul istoric, adică se minte cu nonșalanță. Astăzi, această emisiune de propagandă nu face altceva decât să arate că ortodoxia românească este din nou cu fața spre Răsărit, spre Rusia, și că Biserica Unită nu este biserica soră, ci o greșeală a istoriei.

        Un lucru rămâne clar. Momentul suprimării Bisericii Greco-Catolice din 1948 rămâne o pată neagră în istoria României. Cea care a contribuit la formarea a zeci de generații de buni români și buni creștini a fost persecutată și decapitată de regimul comunist, cu concursul fraților ortodocși, dar nu a adevăraților ortodocși care au fugit peste hotare sau au înfundat temnițele comuniste, ci a celor mai slabi în credință, care au renunțat să-L slujească pe Hristos, Domnul unității, al păcii și al dragostei frățești.

        Drept dovadă, iată mărturia unui ortodox român, Onisifor Ghibu (1882-1972), care de-a lungul vieții sale a avut o atitudine combativă faţă de greco-catolici.  Într-o scrisoare adresată lui Petru Groza în anul 1949, acesta s-a exprimat în mod public împotriva înregimentării Bisericii Ortodoxe Române în slujba intereselor atee ale Moscovei și a condamnat metoda unificării forțate a greco-catolicilor cu ortodoxia:

Prof. Onisifor Ghibu. Sursa foto: Biblioteca Universităţii Lucian Blaga Sibiu.

”Panslavismul – topitoarea românilor

      Panslavismul  se desenează pe orizontul universal ca tendința tot mai evidentă a Rusiei de a uni sub o singură conducere toate popoarele de rasă slavă. Această unire nu reclamă neaparat o contopire teritorial politică; ea poate fi redusă și la una de simplă influență unitară politică, culturală, economică și spirituală. Partidul de la Moscova, cu tot caracterul internaționalist al lui, poate servi ca instrument minunat și în direcția panslavistă.

     Situația noastră geografică ne prezintă ca o piedică în calea visului de veacuri al panslavismului. Insulă latină cu orientări spre Apus, noi ne înfățișăm ca un factor indezirabil, ce trebuie înlăturat din drumul ideii pe care Rusia de totdeauna se simte datoare s-o urmărească până la deplina ei realizare.[1] […]”

”Deplasarea punctului de gravitație religioasă a României spre Moscova

       Dar nu numai pe teren politic și economic, guvernarea ta (este vorba de Petru Groza n.n.) a adus deplasări prăpăstioase, ci și pe teren religios. De o vreme încoace a fost atrasă într-un mod necorespunzător intereselor noastre și Biserica românească în sfera de influență a Moscovei.

       Este adevărat că Biserica românească a avut pe vremuri legături cu Patriarhia de la Moscova, dar acele legături n-au fost niciodată de dependență. Mai mult chiar, se poate afirma că vechile legături bisericești cu Rusia s-au îndreptat spre persoana țarilor, socotiți drept capi ai bisericii pravoslavnice de pretutindeni. Dar, deodată cu căderea țarilor, a fost lovită, aproape mortal, și pravoslavia rusească. Sub regimul URSS religia creștină a fost – se poate zice – desființată oficial și declarată ca mijloc de menținere în întuneric a poporului. După primul război mondial a slăbit în proporția în care ateismul a fost decretat acolo, oarecum, ca religie de stat. Poporul rus de astăzi, în marea lui majoritate, nu mai e nici ortodox, nici creștin, ci ateu. Acest fapt a determinat Biserica ortodoxă română să întreprindă între anii 1941-1944 un fel de cruciadă pentru re-încreștinarea populației din teritoriile rusești, ocupate în acea vreme de armata română.

       Cu toate acestea, după 1944, Patriarhia de la Moscova se ridică pe orizont – veritabil ”Deux ex machina” – ca un puternic far al ortodoxiei rusești, cu tendințe manifeste de centru panortodox, acoperind cu umbra sa vechile patriarhii istorice de la Ierusalim, Constantinopol, Antiohia și Alexandria […].

       Sub guvernarea ta, Biserica românească, anihilată sistematic prin tot felul de măsuri ale statului, a fost înfeudată și ea în Patriarhia de la Moscova, dacă nu organizatoric, dar spiritual.

     Or, Patriarhia de la Moscova nu este altceva decât o expresie și un tentacul al imperialismului sovietic și al ideii panslaviste. Aceasta s-a putut vedea mai presus de orice îndoială, cu prilejul Conferinței panortodoxe din 1948, de la Moscova, la care au trebuit să participe și delegații Bisericii române. Acea conferință a declarat război catolicismului și anglicanismului, pe motive de ordin politic.

       În loc de o politică creștină universală de pace, pe care statele politice nu sunt în stare să o realizeze cu nici un fel de mijloc și pe care ar fi datoare să caute a o înfăptui Biserica lui Christos, în totalitatea și universalitatea ei, mai presus de granițele politice și nuanțele confesionale, iată-ne în plin război religios, declanșat în interesul imperialismului sovietic, la care ne-am înhămat și noi.[2]”

”Deraierea Bisericii românești de pe linia ei creștină și națională

    Sub presiunea ta și grație slăbiciunii conducătorilor ei, Biserica românească s-a înhămat la politica Bisericii rusești, deviind astfel și de la misiunea ei creștină, și de la tradiția ei de luptătoare pentru bunurile superioare ale neamului: libertatea de conștiință, libertatea națională, dreptatea, cultul eroilor religioși și naționali, respectul adevărului, pacea și dragostea dintre frați. […]

        Un al doilea fapt caracteristic pentru regimul actual este felul în care a refăcut unitatea religioasă a românilor, sfâșiată[3] de habsburgi în anul 1700. Această problemă, pe cât de importantă, pe atât de delicată, a fost rezolvată după o metodă pe care nici cei mai înverșunați dușmani ai neamului nostru nu s-ar fi încumetat să o aplice. În loc ca acest mare act să fi contribuit la consolidarea românismului și la întărirea creștinismului, el a adus cu sine o tulburare și o anarhie cari au slăbit și mai mult bietul nostru organism național, atât de crunt lovit de o vreme încoace. Biserica ortodoxă n-a dat nici în acest caz dovada necesară de o conștiință înaltă a misiunii sale; ea a acceptat, pur și simplu, inițiativele și metodele oficialității de stat, cari nici în acest punct n-au fost mai norocoase în alte sectoare.[4]”

*

       Mă uit acum la acest tablou și nu văd altceva decât imaginea lui Cain care îl lovește pe fratele său Abel. Mai direct spus, imaginea persecuției și a hoției!

Tabloul aşa-zisei reîntregiri a Bisericii Ortodoxe Române din sala de şedinţe a Patriarhiei de la Bucureşti. Sursa: http://basilica.ro/wp-content/uploads/2016/12/Hot%C4%83r%C3%A2ri-ale-Sf%C3%A2ntului-Sinod-privind-via%C5%A3a-Bisericii.jpg (28 octombrie 2017)

 

     Adevărata imagine a suprimării Bisericii Române Unite am găsit-o anul trecut în S.U.A, cercetând biblioteca Episcopiei noastre de Canton (Ohio). Ea a apărut în acest fel pe coperta periodicului bisericii noastre din S.U.A în anul 1949. Imaginea îl arată în prim plan pe Mântuitorul crucificat pe o seceră şi un ciocan înfipt în inima României, având alături doi clerici (un ierarh de rit bizantin îmbrăcat în veşminte liturgice care ţine într-o mână toiagul, în alta secera cu ciocanul, urmat de un cleric îmbrăcat într-o reverendă). În spatele clericului stă o sabie orientată spre el cu vârful,  semn că puterea lumească i-a obligat să-L răstignească pe Mântuitorul. Umbra „crucii” secerii-ciocan cade peste Catedrala metropolitană din Blaj, semn că Biserica Greco-Catolică este prigonită. Întreaga imagine este încadrată de un lanţ, simbol al închisorii în care a fost vârătă Biserica Unită şi întreaga Românie.

Imaginea simbol a suprimării Bisericii Române Unite din România de pe coperta Calendarului Bisericii Române Unite din S.U.A. pe anul 1949. Sursa foto: Silviu Sana

 

    Nu suntem mai buni dacă suntem ortodocși sau catolici, ci suntem mai buni, dacă simțim și acționăm creștinește, în adevărata dragoste a lui Hristos. Dumnezeu să ne ajute să putem spune întotdeauna adevărul, și în Hristos Isus, Domnul nostru, să ne cerem iertare pentru a trăi în pace și înțelegere ca frații!

 

[1] Pasajul este preluat dintr-o lungă scrisoare adresată de autor lui Petru Groza, intitulată sugestiv ”Petre Groza, Prim-ministru al României muribunde! Poporul Român te cheamă în judecată prin fiul său Onisifor Ghibu”(Detaliat la Onisifor Ghibu, Chemarea la judecata istoriei, București,  Editura Albatros, 1992, p. 39-122).

[2] Ibidem, p. 89-90.

[3] Cu acest termen, autorul rămâne ferm în apărarea ortodocșilor, viziunea sa istoriografică fiind partinică, considerând în mod greșit – ca de altfel mulți alți istorici chiar contemporani – că Unirea religioasă de la 1700 a fost impusă de Împărat și nu proclamată solemn prin voință liberă de către Sinodul de la 1697, 1698 și 1700 la Alba Iulia.

[4] Ibidem, p. 112-113.

Votează cu demnitate şi responsabilitate

Este vremea alegerilor…

…un timp în care votezi candidatul care te va reprezenta în forurile de conducere ale autorităţii politice.

       …un timp în care hotărăşti soarta viitorului tău, al familiei tale, al poporului tău.

 

Eşti un om binecuvântat …

… pentru că eşti membru al unei naţiuni, pentru că eşti cetăţean al României.

       … pentru că eşti român, maghiar, german sau de o etnie, din cele multe pe care le are România.

       … pentru că eşti creştin (catolic, ortodox, protestant ş.a.) sau nu eşti creştin, dar crezi în Dumnezeu, în Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute, în Cel care ne-a lăsat pe acest Pământ să ne trăim viaţa ca pe un dar.

 

Acţiunile tale sunt binecuvântate …

…dacă votezi cu demnitate şi responsabilitate.

Ai acest drept şi exercită-l cu demnitate şi responsabilitate. În această calitate ai dreptul să-ţi exerciţi opţiunea politică, aceea de a fi apărătorul valorilor umane (iubirea faţă de semeni, generozitatea, bunătatea, cinstea) a celor democratice (libertatea, egalitatea în faţa legii, transparenţa, toleranţa, dreptatea, egalitatea şanselor şi egalitatea în drepturi ş.a.), ale vieţii, familiei şi ale comunităţii din care faci parte.

 

Adu-ţi aminte de trecut …

…şi nu uita de istoria poporului român. Căci cine nu-şi cunoaşte istoria riscă să o repete! Aşadar, ţine cont de următoarele:

1. Cei aproape 50 de ani de comunism au sugrumat viaţa poporului român şi a întregii Românii. Şă ştii că aceştia au intrat în România pe tancurile sovietice şi sub protecţia acestora au fraudat (furat) alegerile libere din 1946. Tot ei au anihilat elita intelectuală şi politică a ţării, trimiţându-i la moarte în puşcăriile şi lagărele de pe întreg teritoriul ţării. Nu pune ştampila pe urmaşii comuniştilor, indiferent care ar fi ei.

2. Cei 66 de ani de monarhie, au adus României un progres şi un salt calitativ semnificativ pentru perioada secolului XIX-XX. Opţiunea politicienilor din vremea acea pentru o familie domnitoare străină a fost cea mai bună opţiune politică care ne-a racordat la Occidentul european. Dacă votezi pe candidaţii care au opţiunea monarhică sau cea pentru creştin-democraţie în programul lor politic, calci pe urmele înaintaşilor tăi care s-au bucurat de reformele făcute sub conul de lumină al Monarhiei.

3. Dacă nume ca ale lui Inochentie Micu-Klein, Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, I.C. Brătianu, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Regele Carol I, Regele Ferdinand I, Regele Mihai I, Cardinal Iuliu Hossu, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu ş.a. îţi trezesc sentimentele de admiraţie şi fiori de emoţie, atunci simţi şi trăieşti ca un bun român, ca un cetăţean responsabil ce onorează jertfele înaintaşilor.

    Votează responsabil şi Dumnezeu îţi va dărui harul Său de a fi un bun cetăţean şi un bun român!